Zică lumea ce-o vrea, spre deosebire de fotbal, la vinuri România se poate bate cu granzi ai domeniului, precum Italia sau Franța.

Între nenumăratele și pitoreștile zone viticole ale patriei, Dealu Mare ocupă un loc important în mod incontestabil.

Împărțit între județele Prahova și Buzău, acest leagăn al producerii licorii bahice adăpostește atâtea podgorii, încât îți trebuie o viață lungă și un ficat foarte solid, încât să le poți explora pe toate.

Mie mi s-a oferit ocazia de a vizita trei dintre ele în cadrul expediției numite Marea Evadare de la Dealu Mare, proiect organizat de Asociația Dealu Mare, care reunește crame cu recunoaștere și experiență din partea locului, cu scopul de a încuraja turismul viticol în zonă.

Vorba ceea, dacă stăm după autorități, ne mănâncă filoxera așteptând.

Pentru că sunt sigur că până la finalul articolului vă veți fi făcut deja planuri să ajungeți pe acolo, îmi permit să vă dau un sfat preliminar.

Pentru o astfel de aventură, e bine să vă dozați poftele, e indicat să nu vă năpustiți spre primele delicii, e recomandat să degustați în cel mai pur sens al cuvântului.

Și, ca orice sfat, funcționează mai ușor în teorie decât în practică.

Cele trei crame care au compus traseul unei istovitoare și încântătoare zile de sâmbătă mi-au relevat câtă varietate există în a conferi identitate unui produs și unei misii comerciale.

Cei de la Domeniul Aristiței își construiesc activitatea pe orizontală, țintind să ofere celor interesați o experiență completă, de la degustare de vin la o refugiere în liniștea versanților populați de viță de vie, precum și activități de teambuilding (nicio aluzie la filmul eponim, deși mă îndoiesc că nu v-am trimis deja cu gândul acolo).

Profesionalismul celor de la această cramă s-a reflectat și în discuția pasionantă despre drojdii cu unul dintre experții lor oenologi. Da, drojdia, acest organism deloc spectaculos în formă prezintă o complexitate nebănuită a utilizării, a creșterii și a depozitării.

Tot la Domeniul Aristiței am gustat dintr-o pâine atât de pufoasă, încât mi-a adus aminte de senzația de a-mi cufunda mâna până la cot în blana unui blânde alpaca de la grădina zoologică din Aachen, acum mai mulți ani.

A urmat crama Dagon, cu o filosofie cât se poate de diferită. După cum declarau fără înconjur chiar reprezentanții podgoriei, scopul lor este să aducă oamenii acolo și să îi facă să bea, să asculte muzică și să se simtă bine. Infrastructura vădit redusă față de a colegilor pe care îi vizitasem anterior era compensată de o atmosferă de hedonism asumat.

Vârful experienței a fost descinderea în măruntaiele pământului, într-o pivniță amplă, cu părți datând chiar din perioada lui Constantin Brâncoveanu. Și nu vă ascund că aceste coridoare subterane m-au făcut să rememorez o experiență similară, cea din Provins, oraș medieval francez înscris în patrimoniul UNESCO, ceea ce e un titlu de onoare pentru cei de la Dagon, care au grijă de astfel de mici monumente ale trecutului.

În fapt de seară am poposit la Davino, vizită ingrată, căci eram deja burdușiți de trăiri senzoriale și nu numai.

Aici am completat triumviratul de impresii despre cum se poate clădi o lume a vinului. Dincolo de resursele sporite, de tehnologia avansată și de experiența îndelungată, foarte vizibile pe tot cuprinsul vizitei, m-a atras direcția pe care a urmat-o identitatea vizuală.

Nu e lipsit de riscuri să asociezi un vin cu simboluri atât de hieratice precum scara lui Iacob, însă în cazul celor de la Davino această abordare funcționează.

Cred că sunt în asentimentul tuturor când spun că după o așa zi sibaritică, nevoia de odihna a fost stringentă, iar noi ne-am satisfăcut-o la Hotel Plaisir din Ploiești.

Ar trebui să formulez și o încheiere, dar știu că puțini veți fi ajuns lectura până aici. Cei mai mulți sunt deja pe site-ul celor de la Asociația Dealu Mare, ca să-și organizez propria evadare în periculos de fascinanta lume a vinului.

Credit foto: Xaara Novack.