Dincolo de toate considerațiile, citind Blasfemie am fost izbit de dihotomia a două ipostaze a credinței religioase.

Cartea este mărturia unui femei pakistaneze creștine, Asia Bibi (ajutată scriitoricește de jurnalista Anne-Isabelle Tollet, fapt asupra căruia voi reveni), care, făcând mica greșeală de a bea apă dintr-o fântână rezervată musulmancelor, ajunge să fie acuzată de cele mai grave delicte religioase și condamnată la moarte.

Purgatoriul închisorii pune, însă, în mișcare atât forțele fanatismului, cât și ale altruismului, iar cartea le înfățișează elocvent pe amândouă.

Sunt pagini revoltătoare, în care Asia Bibi se confruntă cu o habotnicie și o răutate care te scârbesc și pe care le poți atribui, parțial justificat, religiei.

Însă există și acele pagini de profundă introspecție, în care, în fața privațiunilor și condițiilor inumane din închisoare (pe care nu le ocolește, ci le descrie organic, și bine face), protagonista acestui mărunt, dar relevant episod al istoriei, nu are decât credința pentru a o sprijini.

Credința ei și credința altora, creștini și musulmani deopotrivă, care se zbat pentru ea și care plătesc un preț scump pentru asta.

Vorba ceea:

Nu mi-e frică de Cuvântul Domnului, ci de ce fac oamenii din el.

Două lucruri merită menționate în final.

Deși tragică, povestea Asiei Bibi a avut un final oarecum fericit, deoarece, după nouă ani de detenție, a fost eliberată, iar în prezent trăiește cu familia în Canada.

Ulterior, Asia Bibi, care este analfabetă și a transmis povestea jurnalistei prin soțul său, s-a distanțat de cartea care a rezultat.

A făcut-o oare ca să nu îi pună în pericol pe cei apropiați rămași în Pakistan?

Sau Blasfemie este prea mult rodul idelurilor lui Anne-Isabelle Tollet?

Unii ar spune că o poveste care nu e reală nu are valoare.

Dar cei care au citit Viața lui Pi știu că nu e așa.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lectură care, indiferent că e reală sau nu, relevă dualitatea a ce înseamnă religie.