Dacă, de-o parte a Atlanticului, insulele britanice au avut monarhi care au fost materie primă pentru multe nominalizări și premii Oscar, și cealaltă parte, mai precis Statele Unite ale Americii au avut în frunte președinți remarcabili într-un fel sau altul, care au prilejuit roluri recompensate de Academie.

Evident, nu e un număr atât de mare, precum al regilor și reginelor Marii Britanii, dar incursiunea în istoria lor e cel puțin la fel de fascinantă, așa că vă invit să o descoperim împreună.

***

În Amistad (1997), Anthony Hopkins îl joacă pe John Quincy Adams și primește nominalizarea la Oscar pentru rol secundar, deși acest extraordinar actor transformă partitura într-una care poate fi foarte bine principală. Ce-i drept, la momentul istoric înfățișat de film, Adams nu mai era președinte, însă fosta sa funcție este menționată explicit în cadrul peliculei.

Figură aproape mitică a istoriei americane, aureolat și de martiriu, Abraham Lincoln nu putea fi ocolit de cinematografie, care i-a construit varii portrete.

În Abe Lincoln in Illinois (1940), Raymond Massey era nominalizat la Oscar pentru rol principal, înfățișându-l pe viitorul președinte în timpul mandatului de senator al acestui stat, perioadă în care câștigă popularitatea și harul retoric care vor duce ulterior la Washington.

În Lincoln (2012), Daniel Day-Lewis domină filmul cu statura impresionantă, cu incredibila asemănare cu personajul eponim și, mai ales, cu arta istorisirii. Și a dominat și acel sezon de premii cinematografice, adjudecându-și-le pe toate, în frunte cu Oscarul pentru cel mai bun actor.

Biografie puternic romanțată a lui Woodrow Wilson, președinte american care era odinioară venerat ca un campion al dreptății, dar care acum este redescoperit în moduri nu neapărat măgulitoare, filmul cu același nume – Wilson (1944) – îi prilejuiește lui Alexander Knox o creație recompensată cu nominalizarea la Oscar pentru cel mai bun rol principal masculin.

Inițial spectacol de teatru, filmat apoi și difuzat în cinematografe, Give ‘em Hell, Harry! (1975) a înregistrat un așa succes, încât unicul său actor, James Whitmore, a primit o binemeritată nominalizare la Oscar pentru rol principal pentru portretul lui Harry Truman, în diverse ipostaze ale carierei, nu neapărat în ordine cronologică. Aplombul interpretului este atât de mare, încât uiți rapid că e singur pe scenă.

Politician colosal și escroc pe măsură, Richard Nixon rămâne în istorie drept președintele pe care l-au doborît democrația și propriile greșeli, așa că acest hubris nu putea rămâne neocolit de cinematografie.

În Nixon (1995), fără a avea vreo prea mult în comun din punct de vedere fizic cu personajul în cauză, Anthony Hopkins îi construiește un portret care îi relevă dualitatea: charismatic, dar șarlatan, mare om de stat, dar mic de caracter, impunător, dar și complexat. Și încă o nominalizare la Oscar pentru acest unic și irepetabil actor.

În Frost/Nixon (2008), îl avem pe deja dizgrațiatul președinte încercând să își dreagă puțin imaginea printr-o suită de interviuri cu un cunoscut om de televiziune. Marea calitate a interpretării lui Frank Langella, nominalizat la Oscar pentru rol principal, este că arată cum Nixon, deja înfrânt, mai găsește putere să redea uneori o parte din impunătoarea sa prezență publică.

Salvat de Donald Trump de titlu de cel mai nașparliu președinte american din toate timpurile, George W. Bush este portretizat în Vice (2018) cu multă vervă de Sam Rockwell, nominalizat la Oscar pentru rol secundar. Nu lipsește, bineînțeles, aerul nătâng pe care i-l cunoaște o planetă întreagă, dar, față de întunecatul său vicepreședinte Dick Cheney (jucat de Christian Bale, la rându-i nominalizat), pare chiar simpatic.

***

Ca uns democratic al celei mai mari puteri de pe Pământ, președintele SUA este un personaj care a fost exploatat dincolo de realitatea sa istorică, așa că hai să aruncăm o privire la niște Commanders-in-Chief fictivi care au generat nominalizări la Oscar.

Ca un făcut, anul 1964 a oferit două pelicule în acest sens.

În The Best Man, Lee Tracy, nominalizat la Oscar pentru rol secundar, îl interpretează pe un fost președinte, Art Hockstader pe nume, a cărui susținere este râvnită de doi potențiali candidați, iar duelul dintre cei doi trece și prin reverențele pe care i le adresează sau prin testele la care acesta îi supune. În silueta mărunțică, zâmbetul larg și aerul de bonomie bine jucată putem recunoaște în acest personaj fictiv influențe de la Dwight Eisenhower sau Harry Truman.

Cu Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb, Peter Sellers, nominalizat la Oscarul pentru rol principal într-un an când concurenții au fost unul și unul, și-a asigurat nemurirea în istoria cinematografiei prin triplul său rol, una dintre ipostaze fiind a președintelui Merkin Muffley. Placiditatea acestuia era, din câte se pare, inspirată de Adlai Stevenson, politician de marcă din epocă și dublu pierzător al cursei pentru funcția prezidențială.

Un alt președinte fictiv remarcabil este Jackson Stevens al lui Jeff Bridges, nominalizat la Oscar pentru rol secundar, în The Contender (2000). De data aceasta modelul nu a mai fost un fost șef de stat, ci însuși tatăl actorului, Lloyd Bridges, decedat nu cu mult timp înaintea realizării filmului.

***

Deși până acum președinții Americii au fost exclusiv bărbați, unele soții ale lor au jucat roluri marcante în carierele acestora sau în politicile pe care le-au urmat. Rolul de Primă Doamnă a presupus nu o dată o influență și o vizibilitate care au generat creații actoricești remarcabile.

În The Gorgeous Hussy (1936), Beulah Bondi primește o nominalizare la rol secundar pentru rolul lui Rachel Jackson, soția președintului Andrew Jackson, care are de înfruntat oprobriul public când o ia sub protecție pe o tânără pe nume Peggy Eaton.

Deși dominat de figura titanică a lui Daniel Day-Lewis, Lincoln (2012) lasă loc și pentru alte interpretări remarcabile, precum cea a lui Sally Field, nominalizată la categoria actriță în rol secundar pentru rolul lui Mary Todd Lincoln.

Prima Doamnă cu poate cea mai puternică imagine publică, chiar autonomă de a ilustrului soț, a fost Eleanor Roosevelt, pentru a cărei interpretare în Sunrise at Campobello (1960), Greer Garson a primit o nominalizare la categoria cea mai bună actriță într-un rol principal.

Cu meticuloasă grijă pentru manierismele personajului real, Natalie Portman impresionează în Jackie (2016), în rolul soției lui John Fitzgerald Kennedy, în vâltoarea evenimentelor de după asasinarea acestuia, fiind răsplătită cu o nominalizare la Oscar pentru cea mai bună actriță.

Secundându-l cu multă subtilitate pe Anthony Hopkins în Nixon (1995), Joan Allen obține o nominalizare pentru rol secundar feminin, redând-o pe Pat Nixon, a cărei grijă pentru imaginea publică imaculată i-a atras simpatia maselor și dezaprobarea progresiștilor.