Nu mă duc la Guns N’ Roses, pentru că a venit Guns N’ Roses la mine

În preambulul unui recital, cu fleru-i de mare, mare actor, Ian McKellen ne îndeamnă să nu ezităm să mergem a ne vedea artiștii preferați câtă vreme mai sunt cu noi.

Și dă exemplul propriei greșeli, de a fi ratat șansa de a-l urmări pe Elvis în concert în Las Vegas.

Cred și io că-l doare.

Așa că îi înțeleg pe cei care, animați de nostalgie, vor da năvala la Guns N’ Roses la vară, dar eu, unul, tot prefer să caut să trăiesc emoția manifestării unui artist câtă vreme mai e în plenitudinea forțelor creatoare.

Pentru că nu toți sunt maestrul Victor Rebengiuc, să te poată copleși la 90 de ani.

Ca urmare, n-am ratat ocazia de a-l revedea pe Adrian Naidin în Rock the Symphony la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

A fost o reeditare a spectacolului din deja legendarul Craiova Jazz Festival din 2022, dar a existat o diferență.

Dacă acolo, acompaniat doar de câțiva virtuozi, vocea și violoncelul lui au fost ca un râu limpede și răcoros de munte, acum, având în spate oastea câtă frunză și iarbă a Filarmonicii craiovene, a fost ca o stihie dezlănțuită.

Mi-a plăcut și generozitatea de a-i acorda spațiu interpretei Leyah (Magdalena Cichirdan) și melodiei ei grave, care ne vorbește despre cel mai mare flagel al prezentului – războiul – și cea mai ardentă dorință a celor mai mulți dintre noi – pacea. Unde mai pui că videoclipul a fost filmat în Craiova.

Nu am apucat să mă întristez când Adrian Naidin și Leyah (gândul spre Star Wars a fost inevitabil) au părăsit scena, pentru că prim-planul a fost luat de dirijorul Remus Grama.

Mare figură.

Și nu e vreo glumă la adresa staturii sale, deși, la câte autoironii a produs pe tema asta, mă îndoiesc că l-ar deranja în vreun fel, ci un elogiu unui om care nu conduce un spectacol, ci este el însuși un spectacol.

După cum bine zicea amica Anda într-o postare pe Facebook, le dă clasă multor comedianți de stand-up. Nu doar că a avut poante de tot hazul, dar n-a fost doborât de niciun fel de reacție din public, ba chiar le-a parat și deviat mai ceva ca Neo a lu’ Matricea (traducere liberă).

Micutzu are rival.

Din toate punctele de vedere.

Sub bagheta lui debordând de energie, un ansamblu de muzicieni motivați 120% ne-a luat pe sus și ne-a purtat printr-un periplu simfonic al unor melodii rock și pop care sunt deja parte a patrimoniului umanității:

Smoke on the Water de la Deep Purple.

Mamma Mia și alte câteva de la ABBA.

Smells like Teen Spirit de la Nirvana (modul cum a filmat un domn în vârsta din fața mea piesa asta a fost cel mai tare omagiu care i se poate aduce).

Purple Haze a lui Jimi Hendrix.

Bohemian Rhapsody de la Queen.

Și, bineînțeles, Sweet Child o’Mine de la Guns N’ Roses.

Așa că vă îndemn să mergeți la concertul de la vară, dacă simțiți că astfel vă împliniți un vis.

Eu, unul, am treabă aici, în Craiova, unde evenimentele de calitate nu mai prididesc să apară.

Doar v-am spus că 2023 va fi un an săltăreț.

Nu m-au crezut mulți la început.

Dar până la sfârșitul anului, o să-mi dați dreptate.

Toți.

Imaginile sunt surprinse de neobositul Daniel Botea.

Craiova Authenticity (sau Jazziness în patru acte)

Așa cum declaram în cadrul articolului despre Craiova Intencity, unul dintre reperele culturale ale orașului, unul dintre pilonii pe care urbea noastră ridică o Veneție deasupra mâlului existenței cotidiene este Festivalul de Jazz care are loc, de regulă, la început de lună septembrie.

Deja îl asociez cu ziua unui foarte bun prieten, cu debutul, uneori apăsat, alteori abscons, al toamnei, cu râsetele școlarilor și cu amărăciunea celor de-abia întorși din concediu.

După ce pandemia i-a silit pe cei de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova să improvizeze, utilizând cu mare succes, dar și cu oarecare limitări, teatrul de vară din Parcul Romanescu, Craiova Jazz Festival, ediția 2022 s-a întors la matcă și a făcut-o în stil mare.

De fapt, atât de bogat a fost acest eveniment că, scriind aceste rânduri, știu că m-am înhămat la o sarcină aproape sisifică în viața de zi cu zi – să pun ordine în haosul de impresii și senzații și momente de care am avut parte.

Acum, însă, a le organiza va fi o plăcere, pentru că din plăceri se revendică.

În primul rând, jazzul este endemic unui anume context, pe care organizatorii au avut excelenta idee să îl recreeze, plasând deschiderea festivalului la Terasa Debarcader din Parcul Romanescu.

Așa se ascultă și se savurează jazzul, în clinchet de pahare, foșnet de rochii vaporoase, bârfe șoptite și idile trecătoare. Autenticitatea acestei trăiri ar fi fost suficientă în sine, dar faptul că mi-a oferit ocazia să îl revăd pe maestrul Horia-Dinu Nicolaescu îi conferă valoare de privilegiu.

Cu un pic mai puțină energie fizică, dar debordând de aceeași energie spirituală și de același umor pe care îl guști numai dacă ești tu însuți înzestrat cu așa ceva, octogenarul (da, da, ați citit bine) lider muzical a condus cu mâinile de pistolar concertul celor de la Cico’s Jazz Orchestra, cărora li s-au adăugat concitadini de la Oltenia Big Band.

Acesta să fie oare elixirul tinereții fără de bătrânețe?

Pasiunea pentru un domeniu și generozitatea în a-i învăța pe ceilalți?

Nu știu despre voi, dar eu am de gând să îl încerc.

Apoi, jazzul, ca manifestare muzicală, s-a desfășurat în plenitudinea versatilității sale.

Există jazz clasic, fluid și cu însușirea de a coborî de la înălțimea unui strigăt la sublimul unui murmur, așa cum mi-au demonstrat recitalurile triumviratelor lui Petrică Andrei sau Puiu Pascu sau formația lui Răzvan Cojanu.

Există jazz care, precum Captain Planet, care înglobează diverse elemente ale naturii, canalizează energia instrumentelor în persoana cântăreței, așa cum mi-au argumentat Trioul Laurei Orian sau formația Roana Red Project.

Există jazz care o poate apuca pe calea funky a criticii sociale, precum m-au convins agitații și pitoreștii de la Blazzaj.

Și, nu în cele din urmă, jazz poate fuziona cu folclorul nostru inestimabil, după cum m-a cutremurat până în măduva sufletului prestația lui Adrian Naidin și a tovarășilor de scenă.

Ca și în cazul altor ediții, și Craiova Jazz Festival 2022 și-a încălcat flagrant de lăudabil titulatura, înglobând și alte stiluri de muzică.

Așa am bâțâit din cap, mâini și picioare, de parcă aș fi avut streche, la recitatul celor de la Othello Trio, care au balansat ca rumânii imparțiali între bluesuri strălucite de la mama lor, de pe peste Ocean, cu unele neaoșe, cu versuri de un delicios pe care numai limba noastră îl îngăduie.

Tot așa mi-am fript palmele la melodiile antologice pe care Hot Leeks ai lui Paul Negoiță și Iulian Vrabete le-au interpretat în cheie proprie, făcându-le cinste autorilor și nouă dor de zbânțuială.

Însă nu doar muzica a înălțat la Craiova Jazz Festival 2022, ci și umanul, în plenitudinea splendorii și varietății sale.

Puiu Pascu, Titi Herescu și Virgil Popescu sunt de 37 de ani împreună!

Adrian Naidin ne-a condus în Ciuleandra ca un șaman care își mână tribul către o transă colectivă.

Jezebel, combinație de Maria Tănase, Edith Piaf și Bette Davis, a mâncat o trântă pe scenă, de ne-a stat inima-n loc tuturor, însă grația, umorul și naturalețea cu care a reacționat după aceea sunt demne de manualul oricărui comunicator de criză.

Parteneru-i de scenă, Alexandru Burcă, a strălucit alături de ea, pentru ca apoi să revină și să strălucească și alături de Adrian Naidin.

Laura Orian, îmbrăcată într-o rochie de un roz intens, ca să nu zic turbat, s-a așezat la pian și, cântând divin, nu s-a adresat doar auzului, ci și văzului; al meu a regăsit simfoniile cromatice ale lui Renoir sau Whistler.

Maestrul de ceremonii Alexandru Șipa a dansat cu o doamnă și a făcut-o enervant de bine.

Nimeni, absolutamente nadie, n-a făcut playback.

Paul Negoiță și ai lui au ridicat sala în picioare.

Cu ce?

Cu Elvis, bineînțeles!

Așa am terminat Craiova Jazz Festival 2022.

În picioare.

Pandemia, războiul, criza și toți ceilalți cavaleri ai Apocalipsei nu ne-au doborât.

Suntem încă aici și ne bucurăm de viață.