Gala laureaților

Unul dintre sporturile pe care le urmăresc de când eram mic (am scis despre geneza acestei pasiuni aici) este patinajul artistic.

Orice aventură vizual-auditivă de acest gen are două componente: partea competițională, când estetica este dublată de fiorul întrecerii, de dramatism și relevații, și gala laureaților, când pur și simplu te lăfăiești pe canapea și te delectezi cu numerele simpatice ale concurenților care fac parte din ea.

Așa cum acest Roots Season al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova m-a pus în fața unor provocări muzicale și intelectuale de mare intensitate pe tot cuprinsul său, tot așa, la închiderea stagiunii, am trăit relaxarea pe care ți-o dă o veritabilă gală a laureaților.

La un astfel de eveniment, în patinaj, participanții se joacă, de obicei pe melodii cunoscute, astfel încât conexiunea cu publicul să fie deplină și aidoma s-a întâmplat la acest concert.

Am regăsit bucăți din Carmen de Bizet, la care se activează automat bâțâitul din cap sau Vara din Anotimpurile lui Vivaldi, cu energia ei vijelioasă.

Unii patinatori fac deliciul publicului cu tot felul de giumbușlucuri și exact asta se poate spune despre ”Thoughts of Love”, vals pentru trombon solo de Arthur Pryor, la care toată lumea surâdea, chiar și chipurile îndeobște scorțoase.

Alți patinatori încearcă figuri altminteri riscante în competiția oficială (vezi saltul în spate al inimitabilei Surya Bonaly), iar o impresie ca asta mi-au lăsat și Primăvara din ”Anotimpurile din Buenos Aires” pentru vioară și orchestră a lui Astor Piazzolla sau Liebesfreud pentru vioară și orchestră al lui Fritz Kreisler.

Iar paralelele se pot lungi încă mult de-aici, pentru că programul spectacolului a fost mai generos ca un proaspăt tătic care dă de băut la tot barul.

O gală a laureaților nu mai pune pe primul loc întrecerea, ci este o celebrare a talentului și a diversității, iar echivalenta ei de la Filarmonica din Craiova a marcat asta printr-o decizie foarte înțeleaptă.

Soliști ai multor componente ale programului au fost chiat membrii ai orchestre simfonice, adică unele figuri pe care le regăseam de obicei în colectivul care ne poartă pe valuri melodice în fiecare săptămână.

Yurii Tovarnytskyi, Simona Petrencu, Liviu Fărcaș, George Butușină, Dan Predoi, Alexandru Țapeș, Anna Tovarnytska au fost cei de data aceasta, căci sper ca la următoarele ocazii să apară fiecare dintre colegii lor.

Iar patinajul îmi oferă și o asemuire care îmi face o deosebită plăcere. Prin dedicare, gesturi ample și dărnicia aprecierilor față de cei pe care îi conducea, dirijorul David Schlager (că tot am avut multe șlagăre, nu?) mi-a adus aminte de Stephane Lambiel, fostul mare piruetist al gheții, în ipostaza sa de acum, cea de antrenor.

La final, forțele reunite ale orchestrei simfonice și coralei academice ale Filarmonicii ”Oltenia” au cântat Dansurile polovețiene din opera Cneazul Igor a lui Alexandr Borodin cu un asemenea patos, încât trebuie să fi răsunat în toate colțurile țării.

Se știe, se știe,

Se face muzică-n Bănie!

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Filarmonica Oltenia or How I Learned to Stop Worrying and Love the Holy Bomb

În timp, am ajuns să asemuiesc a merge la Filarmonica ”Oltenia” Craiova cu a merge la un templu.

A nu se înțelege această metaforă în sens hieratic prea apăsat, ci mai degrabă ca expresie a unei experiențe colective care transcende materialul.

Acest simțământ de comuniune ar fi fost suficient să particip la aniversarea a 77 (șaptezeci și șapte!) de ani de la fondarea acestei instituții, dar mărturisesc că imboldul principal a fost programul suculent al acelei seri.

Spectacolul cu multiplele sale momente splendide a fost precedat de o alocuțiune a lui Victor Opaschi, consilier de stat la Cancelaria Primului Ministru.

Inițial, mă temeam că va fi un discurs tern, ba mai rău, în inevitabila limbă de lemn a reprezentanților guvernamentali trimiși la manifestații de cultură (am un citat al lui Mircea Dinescu în acest sens, dar e un pic vulgar, o să-l trec sub tăcere).

Însă, cu notițe pregătite migălos, distinsul oaspete ne-a purtat printr-o panoramă a personalităților pe care Filarmonica din Craiova le-a găzduit pe scena sa, iar eu am aflat cât de puternică este tradiția calității în muzica clasică în România.

Și apoi am purces la ascultat și la delectat.

Compoziția Havanaise pentru vioară și orchestră, op. 83 a lui Camille Saint-Saens l-a readus pe scena din Bănie pe reputatul Remus Azoiței, iar sub arcușul său am călătorit pe meleaguri hispanice, din Andaluzia în Buenos Aires, totul culminând, bineînțeles, cu acea capitală pitorească a Cubei. Trăiri intense, sânge latin, cunoaștem, cunoaștem.

Cea mai mare parte a acestui concert aniversar a relevat, însă, importanța binomului orchestră simfonică – corală academică. Sper că reprezentatul administrației locale, care a fost prezent, a luat act de acest lucru, pentru a risipi intențiile deloc onorabile care ne-au înnegurat finele muzical al anului trecut.

Contribuția conjugată a celor două instituții-surori ale filarmonicii a luat forme variate, toate având în comun faptul că au fost conduse cu un consum masiv de energie debordantă de dirijorul Constantin Grigore, despre care cred că nu se va îngrășa niciodată.

Am avut Uvertura academică festivă, op. 80 de Johannes Brahms și Marșul „Pomp and circumstance” nr. 1 de Edward Elgar, atractive și melodioase.

Am avut Hallelujah din oratoriul „Messias” de Georg Friederich Haendel, care, dincolo de forța sa expresivă, mi-a adus aminte de vremuri plăcute ale adolescenței.

Aveam o rivalitate intensă cu sora mea la jocul pe calculator Worms Armageddon, în care, prin diverse mijloace contondente, ai de anihilat echipa de viermi a adversarului (e mult, mult mai inteligent decât pare).

Cea mai devastatoare armă a jocului era Holy Bomb, o grenadă care producea o gaură în relief cât jumătate de ecran. Cine reușea să facă rost de ea devenea echivalentul unei puteri nucleare din lumea reală și la fel de belicoasă.

Când o foloseai, se auzeau inconfundabilele prima acorduri din Hallelujah.

Amintirile agresive și plăcute mă răscolesc.

Am avut Dansurile polovețiene din opera „Cneazul Igor” de Alexander Borodin. Tot la adolescență m-au întors și la unul dintre șlagărele de început de final de ani ’90, Prince Igor de Warren G. & Sissel, în care laitmotivul vocal al acestei superbe compoziții se îmbină de efect cu ritmul rap.

De atunci, am ascultat lucrarea de mai multe ori și de fiecare dată, inclusiv acum, am fost surprins cât de mult rezonez cu ea.

Să fie oare pentru că poloveții, cunoscuți mai mult drept cumani, au jucat un rol încă nu pe deplin elucidat în povestea devenirii noastre, a românilor?

Neagu Djuvara a dedicat o carte întreagă ipotezei că acel legendar Negru-Vodă de care se leagă și Legenda Monastirii Argeșului era cuman de origine.

Poate că printre genele mele s-au strecurat și câteva ale acestui popor venit din stepe.

În fiecare dintre noi e o istorie mai complicată decât în manuale.

Și, nu în ultimul rând, am avut Marșul triumfal din opera „Aida” de Giuseppe Verdi, care e pur și simplu glorios.

Când ne-or vizita extratereștrii și ne-or lua la rost pentru cum ne-am purtat cu planeta asta frumoasă, o să scoatem bucata asta muzicală la înaintare și o să spunem:

– Aveți dreptate, da’ ia uite ce am și creat!

Dacă Filarmonica din Craiova e un templu, nu e unul exclusivist.

E mai degrabă un Panteon în care își găsesc locul diverse stiluri muzicale.

Așa s-a întâmplat cu spectacolul celor de la The Mono Jacks, trupă românească de rock pursânge, care au poposit aici la scurt timp după aniversare, sau mai bine zis ca o prelungire a ei.

Concertul lor a utilizat intens resursele simfonice ale orchestrei, iar eu nu pot decât să mă minunez, că, de pe o zi pe alta, muzicienii din Bănie, s-au adaptat și au făcut performanță fără măcar să nădușească.

Dirijor a fost același mare la stat și la sfat Remus Grama, care a stat cuminte din punct de vedere al glumelor și i-a lăsat pe băieții de la The Mono Jacks să cucerească publicul fără aportul său umoristic.

Ce-i drept, l-am convocat noi, bloggerii, ulterior la o sesiune de bancuri, vechi și noi. Nu pot să vă redau tot ce s-a vehiculat atunci, dar am râs.

Mult.

Ani să fie, că ne dă Filarmonica ”Oltenia” din Craiova muzică să îi umplem frumos.

Imaginile din timpul concertului sunt surprinse de amicul Daniel Botea.