L’amante di Lady Chatterley

Anthony Quinn ≃ Zorba Grecul.

Am pus semnul aproximativ egal, pentru că mai are câteva roluri antologice, precum Gaugain sau Barabbas, dar cel al cretanului fără multă școală, dar cu școala vieții rămâne cel prin care și-a asigurat locul în Olimpul hollywoodian.

Merită știut, însă, că acea întrupare a sa actoricească nu a fost primordială, ci a fost pregătită de suită de alte roluri, între care cel din Wild is the Wind trebuie să fi avut cea mai mare influență.

Și acolo este un individ rudimentar în comportament, dar animat de o energie care mătură totul în cale, de data aceasta cu efecte nu neapărat plăcute asupra celorlalți.

Un imigrant italian din Nevada, ajuns mare latifundiar și oier (paralelea cu Gigi Becali funcționează pe mai multe planuri, mai puțin pe cel al dedicării duhovnicești), e văduv de ceva timp și hotărăște să și-o aducă drept a doua soață pe sora defunctei, italiancă la rându-i (Anna Magnani).

Problema e că aceasta are o personalitate mai nestăpânită și mai și suferă de sindromul Rebecca, adică e mereu în umbra predecesoarei, așa că, suferind și de lipsa de atenție din partea soțului, își îndreaptă setea de afecțiune către mai tânărul și virilul vătaf al acestuia (Anthony Franciosa).

E Amantul doamnei Chatterley în toată regula, numai că e vorbit cu delicioase accente italienești. Al Annei Magnani iese natural, ajutat de imensul talent al actriței, însă surprinzător de reușit și bine susținut este al lui Anthony Quinn, care, după La Strada, își găsise deja în Cizmă o a doua casă.

Triunghiul amoros e intens emoțional, interpretările sunt a-ntâia (Quinn și Magnani au primit amândoi nominalizări la Oscar), iar cadrul este de un naturalism atipic perioadei, căci George Cukor, altminteri mare maestru al producțiilor de studio, alege să filmeze la o fermă autentică, oferindu-ne momente sublime, precum fătatul unui miel sau goana după bidiviul sălbatic, care poate n-o fi la înălțimea secvenței de legendă din The Misfits, dar e memorabilă în sine.

Wild is the Wind a beneficiat și de un cântec superb, reinventat de diverși artiști, precum Nina Simone sau David Bowie, așa că merită redescoperit, pentru actori, pentru peisaje și pentru mesaj:

Soților, dacă sunteți prea ocupați, s-ar putea să să-și găsească și nevasta ocupație în altă parte.

Un Nobel pentru înțelegerea femeii

Nu, nu s-a instituit un premiu pentru acest domeniu, deși, dată fiind dificultatea lui, ar merita.

Ce voiam să scot în evidență este o realizare remarcabilă a unui scriitor care ar fi meritat Nobelul, doar și poate, dacă n-ar fi fost atât de controversat la vremea lui.

Povestea din Lady Chatterley’s Lover este simplă: doamna în cauză are un soț paralizat de la brâu în jos, deci incapabil să-și îndeplinească îndatoririle conjugale, așa că își găsește împlinirea trupească și emoțională în brațele paznicului domeniului de vânătoare, un ins rudimentar și viguros.

Povestea o fi simplă, dar nu și hățișul psihic al protagonistei, pe care D.H. Lawrence îl redă cu o fluiditate și elocvență extraordinare.

Ca bărbat m-am lovit și nu o dată și nu lejer de ambivalența feminină, de aparent incredibila capacitate a unei persoane a sexului frumos de a întreține concomitent trăiri total opuse.

În acest roman vedem această ambivalență la lucru din interior.

De fapt, nu e doar una, ci două!

Față de soț, doamna Chatterley este afectuoasă, plină de compasiune și de solidaritate intelectuală, precum și loială, mai ales prin prisma categoriei socio-economice. Dar este și plină de ciudă, de resentimente și de revoltă față de situația în care consortul o ține, mai ales că acesta îi întinde capcana aparentei libertăți.

Față de amant, doamna Chatterley este atrasă organic, îl dorește din punct de vedere fizic și îl venerează ca pe o forță a naturii. Dar îl și disprețuiește pentru necioplire, e agasată de bruschețea lui și simte falia abisală dintre condițiile lor sociale.

Două ambivalențe, bașca balansul între ele.

Ca bărbat, simt la rându-mi o ambivalență – spaimă, dar și admirație față de capacitatea unei femei de a avea o astfel de viață interioară.

D.H. Lawrence merita un Nobel.

Măcar jumătate din populația globului ar trebui să fie de acord cu mine.

Care dintre ele?