#acedesiguranță de la Soare Răsare

Acum puțin timp scriam despre un spectacol-instalație realizat de Bobi Pricop, #acedesiguranță.

Metafora foarte inspirată din titlu se referă la modul cum tinerii de astăzi reușesc să își țină viața întreagă cu ajutorul rețelelor sociale, cu mențiunea că soluția nu e nici pe de departe cea mai trainică sau mai viabilă.

De la aceeași idee pornește și Belle, un film japonez de animație regizat și scris de Mamoru Hasoda, care, de asemenea, are un titlu mai generos în sensuri decât pare la prima vedere.

Belle este numele avatarului pe care o adolescentă sfioasă nevoie mare și purtând povara pierderii mamei îl adoptă într-o metavers numit ”U” (a se pronunța ca în engleză) și care îi prilejuiește în lumea digitală exact debușeul care îi lipsește în cea reală.

De la punct, narațiunea deschide și o cale către nemuritoarea poveste a Frumoasei și a Bestiei, mai precis versiunea legendară a celor de la Disney, pe care Hosoda o reconstituie și o omagiază în moduri sublime.

Ca o paranteză, am fost la film împreună cu un amic mult mai tânăr, care a pufnit la scenele acestea, considerându-le exagerat de siropoase sau, ca să-l citez exact, ”random”. Pentru mine, însă, componenta aceasta a filmului a fost nu doar ocazia să călătoresc în trecut, ci și să simt foarte reconfortanta senzație că lucrurile cu adevărat frumoase vor reveni de-a pururi în atenția noastră.

Ca la orice anime, nu duce lipsă de tropi stilistici sau ideatici ai genului: adolescenți cu reacțiile lor hiperbolizate, guri căscate, ochi mari, roșeața subită a obrajilor, deplasări schematice, tot tacâmul pe care eu, membru al generației din grupa de risc care a crescut cu Sandy Bell, am ajuns să le consider un bun de patrimoniu intangibil.

Însă Belle vine și cu o exuberanță vizuală greu de descris în cuvinte, descătușată pe deplin în universul virtual. Și nu doar imaginația debordantă impresionează, ci și utilizarea ei judicioasă. Totul e bombastic, dar nimic nu e nelalocul lui, e expresia impecabilă a libertății pe care o oferă tehnologia și o explicație peremptorie a puterii ei de seducție.

Filmul operează pe atât de multe planuri, de la fantezie la realism, de la dramă intimă la frescă socială, încât pari uneori tentat să crezi că realizatorii s-au întins mai mult decât le e plapuma și l-au scăpat de sub control.

Dar nu, toate converg natural și, înainte de finalul cu o morală firească și oarecum previzibilă, există o scenă sfâșietor de frumoasă, în care realul și virtualul se suprapun, în care cele două lumi pe care deja le consideră antinomice își dau mâna pentru a ne arăta cum putem să fim mai buni.

Mai buni cu noi înșine și mai buni cu ceilalți.

La vita e Belle!

Triangulatie animata

Ca sa fiu scurt si sa nu intru iar in consideratii egocentrice: imi plac anime-urile.

Dintre ele, Memories, de Katsuhiro Otomo, creatorul superbului Akira, mi-a ramas in minte pentru ca, desi compus din trei segmente diferite ca tematica, tonalitate si realizare, exista un fir straveziu care le uneste, lasand deoparte faptul ca toate apartin speciei SF-ului.

Primul este intitulat Magnetic Rose si infatiseaza cativa astronauti ajunsi pe o planeta ciudata, recreata dupa amintirile unei femei. Sub decorurile victoriene pandeste insa un pericol fara stridente, dar neinduplecat. Combinatia inedita de melancolie si suspans e bine intregita de ariile clasice care o insotesc si, desi e segmentul cel mai greu de patruns, are un farmec caruia cu greu ii poti rezista.

Al doilea poarta titlul de Stink Bomb si, daca e sa fac un clasament, ar fi cel care mi-a placut cel mai putin. Am incercat sa-mi dau seama de ce si raspunsul ar fi pentru ca, desi pare a se baza cel mai mult pe umor, natura umana iese cel mai sifonat dintre toate. Un pustan, asistent la un laborator de biologie, ramane inchis intr-un costum ermetic, din care se degaja un gaz foarte toxic. Face ravagii in jurul lui si se indreapta spre Tokyo, iar autoritatile nu mai stiu cum sa faca sa il opreasca. Avem iresponsabilitate, pe de o parte, ilustrata de seninatatea cu care personajul principal ii afecteaza pe cei din jur fara a-si da seama, si paranoia si indecizie, pe de alta, dinspre institutiile care conlucreaza sa ii stopeze inaintarea.

Al treilea segment se numeste Cannon Fodder si are potential sa capteze cel mai mult atentia, pentru ca este cel mai accesibil, fara a fi insa lipsit de subtilitate. Urmarim o zi din viata a doua personaje, tata si fiu, locuitori ai unui oras ultra industrializat si specializat, al carui unic scop este sa asigure ca, zilnic, un tun urias trage asupra cuiva sau a ceva. Cultura universala are o traditie bogata in distopii, iar aceasta bucata din Memories i se alatura cu brio. Cromatica si stilul desenelor ies din tiparul anime-urilor (pe care il stiti chiar si daca ati vazut doar Sailor Moon :P) si au un rol important in a zugravi acel aer orwellian, statut, lipsit de speranta pe care il degaja societatea impietrita, care si-a pierdut sensul existentei.

Luate impreuna, cele trei parti imi dau impresia ca sunt proiectiile nelinistilor cuiva care incearca sa afle niste raspunsuri, dar se si teme de ele in acelasi timp. Poate ca marii creatori japonezi ajung intr-un asemenea punct, pentru ca nu e greu sa gasesti asemanari intre Memories si Dreams de Akira Kurosawa.

Vise cu Paprika

Paprika nu e vreun sortiment de chips-uri, ci un film de animatie japonez, care exploateaza visele oamenilor si cum psihoterapeutii se folosesc de ele.

Intr-un viitor nu foarte indepartat, in Japonia (unde altundeva?), un mecanism asemanator cu un hands free le permite psihiatrilor sa patrunda in visele pacientilor si sa identifice sursele diverselor afectiuni. Numai ca, la un moment dat, un astfel de dispozitiv este furat, iar toti cei care se conecteaza cu un altul isi vad spatiul oniric invadat si capturat de un vis colectiv care le distruge mintea.

Personajul principal este, ca in multe dintre anime-uri, o femeie, psihiatru, filiforma si atragatoare, avand un alter ego virtual in Paprika, o gagica abila in a scormoni prin inconstient, cu o coafura ca a Hertei Muller. Impreuna cu cateva personaje arhetipale (un doctor cam nebun, un geniu obez si un politist grizonant* pe care il trateaza) incearca sa desluseasca terifiantul mister.

Data fiind tema onirica, logica nu e o preocupare prioritara a realizatorilor, Paprika oferind insa enorm la capitolul vizual, fara a avea totusi coloritul fermecator al productiilor lui Hayao Miyazaki.

In timp ce ma desfatam cu imaginile captivante ale filmului, ma gandeam ca, daca as cadea vreodata prada unui astfel de vis malefic, as putea recunoaste cine s-a mai tratat cu mecanismul in chestiune. O superba sticla de whisky cu voluptoase forme feminine blonde mi-ar dansa in poala, pana cand as fi mistuit de flacarile violet ale pasiunii, dupa care voi fi nevoit sa fac un spagat pe doua blocuri vecine, ca sa ma racoresc; inainte ca mintea mea sa se scufunde definitiv in abis, aud o voce galgaita susurandu-mi in ureche: Hahalero, sa o iei razna tu si Dan Voiculescu si toata Antena 1!

Mai mult nu continui, pentru ca numai gandul ca as da de astia si in cele mai intime coltisoare ale psihicului meu, imi provoaca o stare vecina cu nervii. Ia sa va vad, cine face pe Freud cu mine si imi spune cine imi bantuie prin minte :)?

*Ii multumesc lui Luis ca m-a luminat in privinta modul cum se scrie si se spune corect acest cuvant.