Gala laureaților

Unul dintre sporturile pe care le urmăresc de când eram mic (am scis despre geneza acestei pasiuni aici) este patinajul artistic.

Orice aventură vizual-auditivă de acest gen are două componente: partea competițională, când estetica este dublată de fiorul întrecerii, de dramatism și relevații, și gala laureaților, când pur și simplu te lăfăiești pe canapea și te delectezi cu numerele simpatice ale concurenților care fac parte din ea.

Așa cum acest Roots Season al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova m-a pus în fața unor provocări muzicale și intelectuale de mare intensitate pe tot cuprinsul său, tot așa, la închiderea stagiunii, am trăit relaxarea pe care ți-o dă o veritabilă gală a laureaților.

La un astfel de eveniment, în patinaj, participanții se joacă, de obicei pe melodii cunoscute, astfel încât conexiunea cu publicul să fie deplină și aidoma s-a întâmplat la acest concert.

Am regăsit bucăți din Carmen de Bizet, la care se activează automat bâțâitul din cap sau Vara din Anotimpurile lui Vivaldi, cu energia ei vijelioasă.

Unii patinatori fac deliciul publicului cu tot felul de giumbușlucuri și exact asta se poate spune despre ”Thoughts of Love”, vals pentru trombon solo de Arthur Pryor, la care toată lumea surâdea, chiar și chipurile îndeobște scorțoase.

Alți patinatori încearcă figuri altminteri riscante în competiția oficială (vezi saltul în spate al inimitabilei Surya Bonaly), iar o impresie ca asta mi-au lăsat și Primăvara din ”Anotimpurile din Buenos Aires” pentru vioară și orchestră a lui Astor Piazzolla sau Liebesfreud pentru vioară și orchestră al lui Fritz Kreisler.

Iar paralelele se pot lungi încă mult de-aici, pentru că programul spectacolului a fost mai generos ca un proaspăt tătic care dă de băut la tot barul.

O gală a laureaților nu mai pune pe primul loc întrecerea, ci este o celebrare a talentului și a diversității, iar echivalenta ei de la Filarmonica din Craiova a marcat asta printr-o decizie foarte înțeleaptă.

Soliști ai multor componente ale programului au fost chiat membrii ai orchestre simfonice, adică unele figuri pe care le regăseam de obicei în colectivul care ne poartă pe valuri melodice în fiecare săptămână.

Yurii Tovarnytskyi, Simona Petrencu, Liviu Fărcaș, George Butușină, Dan Predoi, Alexandru Țapeș, Anna Tovarnytska au fost cei de data aceasta, căci sper ca la următoarele ocazii să apară fiecare dintre colegii lor.

Iar patinajul îmi oferă și o asemuire care îmi face o deosebită plăcere. Prin dedicare, gesturi ample și dărnicia aprecierilor față de cei pe care îi conducea, dirijorul David Schlager (că tot am avut multe șlagăre, nu?) mi-a adus aminte de Stephane Lambiel, fostul mare piruetist al gheții, în ipostaza sa de acum, cea de antrenor.

La final, forțele reunite ale orchestrei simfonice și coralei academice ale Filarmonicii ”Oltenia” au cântat Dansurile polovețiene din opera Cneazul Igor a lui Alexandr Borodin cu un asemenea patos, încât trebuie să fi răsunat în toate colțurile țării.

Se știe, se știe,

Se face muzică-n Bănie!

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Los rumanos tienen suerte a veces

Noi, românii, avem câteodată noroc.

George Murnu, de pildă.

Aromân de origine și desăvârșit cunoscător al limbii eline vechi, ne-a oferit excepționale traduceri ale epopeilor Iliada și Odiseea.

Creații care păstrează substanța operelor, dar puse într-o formă lingvistică neaoșă și expresivă.

Am întrezărit o senzație similară de beneficiar al unui astfel de noroc și la ineditul concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova, Astor Piazzolla – 100 de ani și o poveste autentică.

Alături de muzicienii craioveni, conduși de data aceasta de dirijorul Alexandru Ganea, s-au aflat Analia Selis și Mariano Castro, aceasta din urmă fiind și autorul aranjamentelor orchestrale ale compozițiilor lui Piazzolla din cadrul spectacolului.

Originari din patria tangoului, Argentina, cei doi au învățat atât de bine și de frumos limba română, încă simplul act de a-i asculta vorbind a fost o încântare în sine.

Micile imperfecțiuni de pronunție sau accentul un pic diferit au fost puse în slujba unei atât de sincere dăruiri față de muzică și artă, încât m-am surprins gândindu-mă că avem nevoie de mai mulți astfel de oameni născuți pe alte meleaguri, care să deprindă limba română și să ne fie ghizi prin intermediul ei, decât de băștinași carpato-danubieni, care o stâlcesc sau o utilizează în scopuri demagogice.

Analia Selis nu mi-era necunoscută ca artistă, însă de-abia acum i-am înțeles pe deplin calitățile scenice. Și cu vocea puternică și cristalină, precum a unui izvor rece de munte, dar și cu interpretarea actoricească a melodiilor m-a purtat prin lumea tangoului de Buenos Aires, magmă poetică din care și-au tras inspirația un Borges sau un Cortazar.

Așa am avut și revelația că, dincolo de latura senzuală, tangoul, în special în viziunea rebelă a lui Astor Piazzolla, poate străbate căi spre lugubru sau spre suprarealism sau, mai ales, spre nostalgie.

Pentru vremurile pe care le trăim, avem nevoie de speranță.

De opere muzicale care să îndemne la optimism și la tărie de spirit.

Tangoul nu oferă asta, ci altceva.

Sinceritate.

Introspecție.

Confruntarea cu demonii lăuntrici.

Iar a-ți înțelege și înfrunta propriile sentimente este ceva neprețuit.

Las imagenes pertenecen a mi amigo Daniel Botea.