Am invocat de mai multe ori de-a lungul timpului Fereastra lui Johari, ca mijloc de auto-cunoaștere.

În cadrul ei, cel mai interesant cadran mi se pare cel al părerile altora despre tine, acele lucruri pe care nu le știai, dar ți le relevă alții.

De aceea, mărturiile unui străin care s-a aflat în mijlocul unor evenimente decisive din istoria românilor mi se par neprețuite, oricât de părtinitoare ar fi.

Iar când sunt scrise cu un condei atât de inspirat precum al Rosei Goldschmidt Waldeck, valoarea lor sporește întreit.

Jurnalistă americană din perioada interbelică, autoarea s-a găsit în România în acele luni puțin spus zbuciumate care debutat cu înfrângerea Franței în Al Doilea Război Mondial, moment când Germania se înstăpânește, indirect, dar nemilos, asupra țării noastre, fiind martora terorii regimului legionar, precum și a prăbușirii acestuia, după conflictul cu mareșalul Ion Antonescu.

Cazată la Athenee Palace, luxosul hotel de pe Calea Victoriei, R. G. Waldeck beneficiază de contacte cu personaje sus-puse, uneori influente în mod insidios, decadente și pitorești.

Portretele pe care le realizează acestora sunt sarea și piperul lecturii, pentru că populează relatarea despre acea perioadă (seacă până și la Mihail Sebastian, care a trăit-o pe pielea lui) cu oameni în carne și oase, care construiesc o veritabilă faună a luxului și corupției și care mă liniștesc întrucâtva.

La noi a fost întotdeauna așa, nu acum mai rău.

Poate că ăia de-acum sunt mai inculți, atâta tot.

Mai mult, Athenee Palace poate fi citit ca o descriere a modului cum o mare putere acționează în a devia, controla și acapara opinia publică și modul de gândire al locuitorilor unei alte țări.

Naziștii pe care Waldeck îi intervievează nu sunt brutele din filme, sunt oameni stilați, coerenți în argumentele lor și generoși în acorda mici concesii celeilalte părți.

Nu o dată mi se părea că citesc o versiune de demult a campaniilor de dezinformare care au tulburat și tulbură scena mediatică a românilor și ajung până la discuțiile din tramvai sau de la colțul blocului.

Aceste popoare europene deveniseră ele însele din ce în ce mai indiferente față de democrație, care le era prezentată în termeni de libertate de gândire și libertate de exprimare, dar care în termenii experienței lor de zi cu zi însemna mai ales libertatea de a muri de foame. Am constatat că nu mai mult de zece la sută din populația continentului european era preocupată de libertatea europeană sau era suficient de motivată pentru a lupta să o păstreze. În ceea ce privește restul de nouăzeci la sută, oamenii erau în parte inconștienți de adevărata natură a umbrei lui Hitler, în parte o priveau cu indiferență și în parte erau gata să meargă pe mâna Fuhrer-ului.

Asta scria R. G Waldeck în 1940.

Înlocuiți Hitler cu Putin și, dintr-odată, e 2022!

De-asta e bine să citim istorie.

Ca să ne dăm seamă că nu trebuie doar să ne considerăm mai deștepți decât înaintașii noștri.

Mai trebuie să și fim.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a demonstrat că și Micul, nu doar Marele Paris a fost ocupat de nemți la un moment dat.