O Americă disfuncțională precum cea din prezent este mină de aur pentru un cineast precum Paul Thomas Anderson, mai ales când are la dispoziție bani și o suită de actori de super clasă.

Însă e o greșeală să pleci la drum cu Anderson și să crezi că știi ce are în gând și de gând.

De asta, orice încercare de categorisire a oricărui film al său, iar One Battle after Another nu face excepție, e sortită dintru început eșecului.

Pe hârtie, povestea este a unui fost anarhist relativ pașnic (obișnuiți-vă cu astfel de contradicții, e partea cea mai strălucită a peliculei), care, având o fiică rămasă de la relația cu o anarhistă și mai teribilă, se vede nevoit să o salveze din ghearele unui inamic de pe vremuri, un colonel cu mai multe apucături dubioase decât pot eu prezenta deodată.

În realitate, vânzoleala alertă de peste două ore și jumătate relevă tot felul de împerecheri improbabile, precum extremiști de dreapta (a se citi neonaziști) care apelează la indieni, călugărițe care cultivă marijuana, birocrație în anarhie, practicanți de arte marțiale și imigraționale și alte câte și mai câte.

Să zicem că apucații de dreapta ies ceva mai rău, dat fiind că sunt mai prezenți mediatic în prezent, dar nici militanții de stânga nu sunt iertați, iar regizorul-scenarist reușește să îi supere pe toți reliefați, dar să ne bucure pe noi, ceilalți, oamenii cu un dram de minte.

Tot cu dramul ăsta de minte putem extrage o morală mai înălțătoare decât tot ce ne-a propus vreodată Anderson.

Într-un conflict între ideologii ireconciliabile, vor triumfa întotdeauna omenia sau solidaritatea și chiar în cei mai monstruoși semeni ai noștri pot încolți un soi de sentimente.

Am pentru asta un exemplu pe care o să-l păstrez cât mai vag, în spijinul celor care încă n-au văzut One Battle after Another:

Este vorba despre scena din biserică, cea care îi opune pe Sean Penn și pe tânara Chase Infiniti.

În imensa lui înțelepciune artistică, Anderson îi lasă singuri într-un cameră vastă, iar spațiul ăsta care îi desparte pare a fi acoperit de trăirile celor doi.

Mă opresc aici cu scrisul, dar nu cu gândul, pentru că bucata asta de film mi se pare vârful unei creații care stă, oricum, tot timpul sus.

Că Paul Thomas Anderson scoate ce-i mai bun din interpreții lui e lucru știut, așa că toată lumea aștepta cu atenție, dar nu îngrijorare prima lui colaborare cu Leonardo DiCaprio.

Iar rezultatul e peste orice fel de standarde înalte ridicate de cei doi anterior. Energia actorului e binecunoscută, iar aici e pusă în slujba unui rol de nevrotic benign, de stângaci descurcăreț, de vicios de dat exemplu (v-am avertizat cu contradicțiile alea).

Practic, Anderson pune camera pe DiCaprio și îl lasă să se dezlănțuie, iar noi nu ne putem lua ochii de la el.

E Buster Keaton cu voce.

N-ai cum să îi reziști.

Pur și simplu n-ai cum.

De partea cealaltă, Sean Penn lucrează altfel. Dintr-un ansamblu de manierisme ridicole, de voce îngălată și prezență scenică puțin spus caricaturală construiește un personaj pe care ar trebui să îl detești, dar pe care, culmea, aproape că îl îndrăgești sui generis.

Cum ziceam, contradicții la tot pasul.

Cei doi au prim-planul, dar mă simt nevoit să declar că nu s-a vorbit suficient despre Benicio Del Toro ca sensei care se mai ocupă și cu alte alea.

În noianul de evenimente compuse cu un montaj a-ntâia, e ușor să pierzi din vedere seninătatea sa, pe care numai cineva care a atins un stadiu superior al artelor marțiale îl poate manifesta.

One Battle after Another e alert, dar nu vă imaginați că Paul Thomas Anderson e vreun Michael Bay. Orice explozie sau împușcătură sau pumn în bot are un rol în economia narațiunii.

Totuși, secvența urmăririi automobilistice dinspre final e pură plăcere regizorală.

Sunt convins că, printre filmele pe care PTA le-a devorat ca adolescent a fost și Bullitt, așa că și-a pus în minte să redea la rându-i ceva cel puțin la fel de memorabil ca fragmentul de legendă din producția lui Peter Yates.

Și i-a reușit.

La capătul acelei urmăriri, îi acordasem deja Oscarul din 2026 pentru regie lui Paul Thomas Anderson.

One Battle after Another este despre absurdul și stupizenia și ororile deghizate ale Americii contemporane și, in extenso, ale lumii.

Și, cu toate astea, derulându-se în fața ochilor mei, mi-a smuls un zâmbet după altul.