Un zâmbet după altul

O Americă disfuncțională precum cea din prezent este mină de aur pentru un cineast precum Paul Thomas Anderson, mai ales când are la dispoziție bani și o suită de actori de super clasă.

Însă e o greșeală să pleci la drum cu Anderson și să crezi că știi ce are în gând și de gând.

De asta, orice încercare de categorisire a oricărui film al său, iar One Battle after Another nu face excepție, e sortită dintru început eșecului.

Pe hârtie, povestea este a unui fost anarhist relativ pașnic (obișnuiți-vă cu astfel de contradicții, e partea cea mai strălucită a peliculei), care, având o fiică rămasă de la relația cu o anarhistă și mai teribilă, se vede nevoit să o salveze din ghearele unui inamic de pe vremuri, un colonel cu mai multe apucături dubioase decât pot eu prezenta deodată.

În realitate, vânzoleala alertă de peste două ore și jumătate relevă tot felul de împerecheri improbabile, precum extremiști de dreapta (a se citi neonaziști) care apelează la indieni, călugărițe care cultivă marijuana, birocrație în anarhie, practicanți de arte marțiale și imigraționale și alte câte și mai câte.

Să zicem că apucații de dreapta ies ceva mai rău, dat fiind că sunt mai prezenți mediatic în prezent, dar nici militanții de stânga nu sunt iertați, iar regizorul-scenarist reușește să îi supere pe toți reliefați, dar să ne bucure pe noi, ceilalți, oamenii cu un dram de minte.

Tot cu dramul ăsta de minte putem extrage o morală mai înălțătoare decât tot ce ne-a propus vreodată Anderson.

Într-un conflict între ideologii ireconciliabile, vor triumfa întotdeauna omenia sau solidaritatea și chiar în cei mai monstruoși semeni ai noștri pot încolți un soi de sentimente.

Am pentru asta un exemplu pe care o să-l păstrez cât mai vag, în spijinul celor care încă n-au văzut One Battle after Another:

Este vorba despre scena din biserică, cea care îi opune pe Sean Penn și pe tânara Chase Infiniti.

În imensa lui înțelepciune artistică, Anderson îi lasă singuri într-un cameră vastă, iar spațiul ăsta care îi desparte pare a fi acoperit de trăirile celor doi.

Mă opresc aici cu scrisul, dar nu cu gândul, pentru că bucata asta de film mi se pare vârful unei creații care stă, oricum, tot timpul sus.

Că Paul Thomas Anderson scoate ce-i mai bun din interpreții lui e lucru știut, așa că toată lumea aștepta cu atenție, dar nu îngrijorare prima lui colaborare cu Leonardo DiCaprio.

Iar rezultatul e peste orice fel de standarde înalte ridicate de cei doi anterior. Energia actorului e binecunoscută, iar aici e pusă în slujba unui rol de nevrotic benign, de stângaci descurcăreț, de vicios de dat exemplu (v-am avertizat cu contradicțiile alea).

Practic, Anderson pune camera pe DiCaprio și îl lasă să se dezlănțuie, iar noi nu ne putem lua ochii de la el.

E Buster Keaton cu voce.

N-ai cum să îi reziști.

Pur și simplu n-ai cum.

De partea cealaltă, Sean Penn lucrează altfel. Dintr-un ansamblu de manierisme ridicole, de voce îngălată și prezență scenică puțin spus caricaturală construiește un personaj pe care ar trebui să îl detești, dar pe care, culmea, aproape că îl îndrăgești sui generis.

Cum ziceam, contradicții la tot pasul.

Cei doi au prim-planul, dar mă simt nevoit să declar că nu s-a vorbit suficient despre Benicio Del Toro ca sensei care se mai ocupă și cu alte alea.

În noianul de evenimente compuse cu un montaj a-ntâia, e ușor să pierzi din vedere seninătatea sa, pe care numai cineva care a atins un stadiu superior al artelor marțiale îl poate manifesta.

One Battle after Another e alert, dar nu vă imaginați că Paul Thomas Anderson e vreun Michael Bay. Orice explozie sau împușcătură sau pumn în bot are un rol în economia narațiunii.

Totuși, secvența urmăririi automobilistice dinspre final e pură plăcere regizorală.

Sunt convins că, printre filmele pe care PTA le-a devorat ca adolescent a fost și Bullitt, așa că și-a pus în minte să redea la rându-i ceva cel puțin la fel de memorabil ca fragmentul de legendă din producția lui Peter Yates.

Și i-a reușit.

La capătul acelei urmăriri, îi acordasem deja Oscarul din 2026 pentru regie lui Paul Thomas Anderson.

One Battle after Another este despre absurdul și stupizenia și ororile deghizate ale Americii contemporane și, in extenso, ale lumii.

Și, cu toate astea, derulându-se în fața ochilor mei, mi-a smuls un zâmbet după altul.

Pe urme de Oscar – Intermezzo violent

sicario1

Sicario nu concureaza la Oscaruri decat in mod marginal (are nominalizari la imagine, coloana sonora si montaj de sunet), motiv pentru care nu l-am considerat un episod separat, insa este o realizare remarcabila, care putea foarte bine sa-si gaseasca locul pe lista cea lunga, unde, in alti ani, au aparut filme mult inferioare.

Povestea e simpla: te faci frate cu dracu’, ca sa scapi de frate-su. Emily Blunt, agenta specializata in rapiri, e cooptata intr-o unitate destul de etorogena si dubioasa, condusa de Josh Brolin si ghidata de un hispanic impunator si flegmatic – Benicio Del Toro, al carei rol e sa zgandareasca si sa sadeasca dihonia in cartelurile de traficanti de droguri de la granita dintre SUA si Mexic.

Desi se revendica de la realitate, pelicula regizata de Denis Villeneuve este mai mult o elegie macabra, care isi propune sa ne zdruncine increderea in umanitate.

sicario2

Sicario este violent in mod ostentativ si nu face nicio concesie hollywoodiana (strop de omenie in asasini sau protejarea unor inocenti) in aceasta privinta. Ingretosarea este inevitabila la vizionare, insa, cu un pic de detasare, poti sa constati ca e doar un element dintr-o foarte subtila manipulare emotionala, menita sa te duca in ipostaza de a nu te revolta cand au loc orori comise de cealalta tabara. Ceva similar am simtit si la inceputul lui Zero Dark Thirty, asa ca acum n-am mai fost surprins de propria-mi reactie, ci doar am constientizat (si am apreciat) eficienta metodei de a mi se induce o atare stare de spirit.

Prima parte a filmului e centrata pe Emily Blunt si nedumerirea ei, care o oglindeste pe a noastra. Nimeni nu ii/ne spune ce se intampla, intelegem urzeala de orori pe parcurs. Aceasta a fost un alt aspect pe care l-am apreciat, faptul ca actiunea nu a trecut prin protagonista, ci pe langa ea, iar tot ce am putut obtine, noi, ca privitori, este o amestecatura de informatii, supozitii si revelatii deloc placute. Ca in viata.

De la inceput mi s-a parut clar ca Benicio Del Toro isi reia intrucatva rolul care i-a adus Oscarul din Traffic. Meritul lui este ca, desi isi exploateaza acelasi aer placid si dictie imperfecta in engleza, se distanteaza de personajul anterior si devine un Thanatos implacabil, un instrument al mortii care matura pe vinovati si aproape nevinovati deopotriva.

Josh Brolin este prea apasat yankeu, nu-i lipsea decat guma de mestecat, sa fie total necredibil, insa lui ii revine o replica esentiala, pe care o redau din memorie: Cata vreme exista 20 de milioane (doar in SUA, n.m.) de oameni care vor sa traga pe nas rahatul ala, tot ce putem spera este sa fie ordine.

Oameni buni, nu mai consumati droguri, si multi dintre sceleratii astia o sa dispara.

sicario4

The Martian

Bridge of Spies

The Revenant

Mad Max: Fury Road

Spotlight

 

21 de grame de neuroni

Cam atat am pierdut, contempland aparent nesfarsitul sir de suplicii psihice la care Alejandro Gonzalez Inarritu si-a supus personajele in 21 de grame. Norocul lui si ghinionul nostru a fost ca a avut la dispozitie niste actori formidabili, care au dat credibilitate suferintei. Narativul consta din ciopartirea celor trei povesti si amestecarea bucatilor astfel rezultate, dar tehnica asta isi vadeste falimentul pe la jumatatea filmului, cand orice om cu destula glagorie in cap isi cam da seama ce i se pregateste.

Desi 21 de grame e al doilea film din tripticul inchinat mantuirii prin suferinta, care l-a facut celebru pe regizorul mexican, eu l-am vazut tocmai acum si mi-a intarit convingerea ca Inarritu are o problema: ori e foarte nefericit si tine mortis sa ne trasmita si noua starea lui mizerabila, ori e atat de fericit, incat nu-si da seama cand trece granita dintre arta si tortura gratuita. Daca in prima pelicula din serie, Amores Perros, metaforicul si umanul sunt intr-un echilibru aproape de sublim, Babel si 21 de grame nu sunt decat niste exercitii de stil fara viata, desi pretind ca o preamaresc.

Ce ma enerveaza si mai mult la Inarritu e talentul lui incontestabil. Nu poti sa i-l negi cand ii urmaresti jocul nervos al cadrelor, unghiurile de filmare sau lucrul cu actorii. Cred ca regizorul asta trebuie sa intre sub mana de fier a unui producator gen Harry Cohn din perioada interbelica, in stare sa ii impuna sa schimbe finalul si sa ii bage pe Naomi Watts, Sean Penn si Benicio del Toro intr-un menage a trois.

Da, stiu, am exagerat, dar cateodata chiar imi doresc un happy end. Mai ales la un film ca 21 de grame.