Cine i-a suflat Oscarul lui Rick

Rick al lui Humphrey Bogart din Casablanca nu este doar un rol de film.

Este o parte a patrimoniului culturii universale, un simbol al puterii cinematografiei de a impune repere, care să fie imitate, pastișate, dar greu egalate.

Însă poate părea surprinzător că Boggie, deși nominalizat la Oscar în acel an, nu a fost și acela care a căștigat statueta pentru cel mai bun actor.

Cel care i-a suflat-o a fost Paul Lukas pentru rolul din Watch on the Rhine.

Inevitabila comparație dezvăluie și o interesantă paralelă de ansamblu între cele două pelicule.

Ambele sunt realizate când Al Doilea Război Mondial era încă în toi și propun câte un spațiu în care se înfruntă, nu la nivel geopolitic, ci individual, idealismul unei tabere (bănuiesc că vă imaginați care) și cinismul celeilalte.

În regia lui Herman Shumlin, acest cadru nu este barul învăluit de fum al lui Rick și acea Casablanca de vis plăsmuită în studiourile Hollywood-ului, ci un conac al unei familii americane înstărite, ai cărei membri, conduși de o văduvă autoritară și savuroasă (interpretată de Lucile Watson) nu au contact cu războiul decât tangențial și au alte preocupări: bârfe, idile, dineuri.

Situația devine tensionată când fiica rătăcitoare (Bette Davis) revine acasă, însoțită de cei trei copii și de soț (Paul Lukas), german de origine, care îi trezește suspiciuni unui oaspete al aceleiași case, un conte român (!) aflat în exil și vizitator regulat al ambasadei Germaniei naziste din SUA.

Ca o paranteză simpatică, se că pare Hollywood-ul acelor vremuri nu îi vedea prea bine pe români: pe lângă acest personaj, jucat cu atrăgătoare venalitate de George Coulouris (bancherul Thatcher din Citizen Kane), îi mai avem în acea perioadă pe misteriosul și tenebrosul Popescu din The Third Man sau pe escrocul sentimental Iscovescu din Hold Back the Dawn.

Trecutul de neobosit militant anti-nazist al personajului lui Paul Lukas trimite imediat cu gândul la Laszlo al lui Paul Henreid din Casablanca. Însă, dacă acesta este prezentat schematic, în aceleași scopuri propagandistice, dar și ca factor perturbator al idilei dintre Rick și Elsa, protagonistul din Watch on the Rhine dezvăluie treptat o complexitate morală cu adevărat demnă de un Oscar.

Politețea și reținerea sa (alte trăsături care îl apropie de omologul din Casablanca) ascund o hotărâre neabătută, care conduce spre acte pe care nici măcar morala de atunci nu le poate scuza întru totul, dar de a căror necesitate suntem convinși și acum, dacă judecăm în contextul acelei teribile conflagrații, ultima în care mai putem să îi împărțim pe combatanți în buni și răi.

Din dorința de a sublinia această dihomotie s-a născut personajul soției devotate al lui Bette Davis, în care această colosală și temperamentală actriță este de o cumințenie unică în lunga ei carieră. Ei, ca americancă, îi revin acele replici menite a convinge publicul din epocă al țării sale de nevoia de a se erija în protectorul libertății și democrației, dar și de a aduce aminte celui din secolul al XXI-lea, că, în ciuda existenței lui Donald Trump la Casa Albă, așa a și fost.

Chiar și pentru standardele filmelor acelei perioade, Watch on the Rhine are un ritm lent și se concentrează pe dialoguri, moștenire a originii dramaturgice a scenariului, la care, pe lângă Lillian Hellman, autoarea piesei originare, a contribuit și Dashiell Hammett, autorul romanului The Maltese Falcon, a cărui ecranizare i-a prilejuit lui Humphrey Bogart o altă creație din panteonul cinematografiei.

A meritat Paul Lukas Oscarul mai mult decât Humphrey Bogart?

Îmi face plăcere să spun că este un duel dintre acelea care merită prelungite în posteritate.

Femeia, pui de cameleon

letter1O actrita de mare valoare – Bette Davis, un regizor de mare iscusinta – William Wyler, o cadru de un mare exotism – Singapore, o combinatie castigatoare, chiar si in conditiile unei povesti fara prea mult cap si coada.

The Letter incepe cu Bette Davis descarcand intr-un individ caruia nu-i vedem fata toate gloantele unui revolver si dand impresia ca ar mai fi apasat pe tragaci de cateva ori, daca ar mai fi putut. Urmeaza justificarea acestui gest si lucrurile par clare pentru toata lumea, insa avocatul familiei afla ca o anume scrisoare ologroafa ar putea-o compromite serios pe clienta sa.

Bette Davis are un interpretare monumentala, care se nuanteaza treptat, pe masura ce pseudo-actiunea inainteaza, si nu cred ca gresesc spunand ca suspansul real al filmului este curiozitatea pe care o ai de a vedea ce reactii mai poate afisa: de la fragilitate la siretenie, de la siguranta la disperare, de la duplicitate la sinceritate.

Cameleonismul lui Davis catalizeaza complicitatea avocatului, inspirat jucat de James Stephenson, care se vede prins intr-un hatis de minciuni la care trebuie sa adere, pierzandu-si principiile pe parcurs. Daca protagonista atrage atentia prin diversitatea trairilor, dezvaluite strat cu strat, din punct de vedere al evolutiei psihologice, avocatul este cel care ar merita titlul de personaj principal.

letter3

William Wyler mi-a demonstrat inca o data ca a fost un regizor impecabil. N-are de gestionat scene de anvergura sau foarte dinamice, interventiile sale sunt discrete, insa eficiente. Umiditatea si zapuseala tropicala razbat dincolo de imaginea alb-negru, intregind o atmosfera care predispune la pasiuni violente. In plus, deoarece The Letter se apropie stilistic de un film noir, Wyler reuseste sa inverseze polaritatea culorilor – nu negrul, ci albul apasat al costumelor si al unor decoruri exprima aici maladivitatea si tarele umane.

Daca ar fi sa extrag si o morala de ordin general, as spune ca The Letter este un indemn sa nu subestimati niciodata capacitatea unei femei de a ingloba simtiri contradictorii. Iar daca descoperi asta la ceva timp de la casatorie, asta e, ti-ai facut-o cu mana ta.

letter2