În timp, am ajuns să asemuiesc a merge la Filarmonica ”Oltenia” Craiova cu a merge la un templu.

A nu se înțelege această metaforă în sens hieratic prea apăsat, ci mai degrabă ca expresie a unei experiențe colective care transcende materialul.

Acest simțământ de comuniune ar fi fost suficient să particip la aniversarea a 77 (șaptezeci și șapte!) de ani de la fondarea acestei instituții, dar mărturisesc că imboldul principal a fost programul suculent al acelei seri.

Spectacolul cu multiplele sale momente splendide a fost precedat de o alocuțiune a lui Victor Opaschi, consilier de stat la Cancelaria Primului Ministru.

Inițial, mă temeam că va fi un discurs tern, ba mai rău, în inevitabila limbă de lemn a reprezentanților guvernamentali trimiși la manifestații de cultură (am un citat al lui Mircea Dinescu în acest sens, dar e un pic vulgar, o să-l trec sub tăcere).

Însă, cu notițe pregătite migălos, distinsul oaspete ne-a purtat printr-o panoramă a personalităților pe care Filarmonica din Craiova le-a găzduit pe scena sa, iar eu am aflat cât de puternică este tradiția calității în muzica clasică în România.

Și apoi am purces la ascultat și la delectat.

Compoziția Havanaise pentru vioară și orchestră, op. 83 a lui Camille Saint-Saens l-a readus pe scena din Bănie pe reputatul Remus Azoiței, iar sub arcușul său am călătorit pe meleaguri hispanice, din Andaluzia în Buenos Aires, totul culminând, bineînțeles, cu acea capitală pitorească a Cubei. Trăiri intense, sânge latin, cunoaștem, cunoaștem.

Cea mai mare parte a acestui concert aniversar a relevat, însă, importanța binomului orchestră simfonică – corală academică. Sper că reprezentatul administrației locale, care a fost prezent, a luat act de acest lucru, pentru a risipi intențiile deloc onorabile care ne-au înnegurat finele muzical al anului trecut.

Contribuția conjugată a celor două instituții-surori ale filarmonicii a luat forme variate, toate având în comun faptul că au fost conduse cu un consum masiv de energie debordantă de dirijorul Constantin Grigore, despre care cred că nu se va îngrășa niciodată.

Am avut Uvertura academică festivă, op. 80 de Johannes Brahms și Marșul „Pomp and circumstance” nr. 1 de Edward Elgar, atractive și melodioase.

Am avut Hallelujah din oratoriul „Messias” de Georg Friederich Haendel, care, dincolo de forța sa expresivă, mi-a adus aminte de vremuri plăcute ale adolescenței.

Aveam o rivalitate intensă cu sora mea la jocul pe calculator Worms Armageddon, în care, prin diverse mijloace contondente, ai de anihilat echipa de viermi a adversarului (e mult, mult mai inteligent decât pare).

Cea mai devastatoare armă a jocului era Holy Bomb, o grenadă care producea o gaură în relief cât jumătate de ecran. Cine reușea să facă rost de ea devenea echivalentul unei puteri nucleare din lumea reală și la fel de belicoasă.

Când o foloseai, se auzeau inconfundabilele prima acorduri din Hallelujah.

Amintirile agresive și plăcute mă răscolesc.

Am avut Dansurile polovețiene din opera „Cneazul Igor” de Alexander Borodin. Tot la adolescență m-au întors și la unul dintre șlagărele de început de final de ani ’90, Prince Igor de Warren G. & Sissel, în care laitmotivul vocal al acestei superbe compoziții se îmbină de efect cu ritmul rap.

De atunci, am ascultat lucrarea de mai multe ori și de fiecare dată, inclusiv acum, am fost surprins cât de mult rezonez cu ea.

Să fie oare pentru că poloveții, cunoscuți mai mult drept cumani, au jucat un rol încă nu pe deplin elucidat în povestea devenirii noastre, a românilor?

Neagu Djuvara a dedicat o carte întreagă ipotezei că acel legendar Negru-Vodă de care se leagă și Legenda Monastirii Argeșului era cuman de origine.

Poate că printre genele mele s-au strecurat și câteva ale acestui popor venit din stepe.

În fiecare dintre noi e o istorie mai complicată decât în manuale.

Și, nu în ultimul rând, am avut Marșul triumfal din opera „Aida” de Giuseppe Verdi, care e pur și simplu glorios.

Când ne-or vizita extratereștrii și ne-or lua la rost pentru cum ne-am purtat cu planeta asta frumoasă, o să scoatem bucata asta muzicală la înaintare și o să spunem:

– Aveți dreptate, da’ ia uite ce am și creat!

Dacă Filarmonica din Craiova e un templu, nu e unul exclusivist.

E mai degrabă un Panteon în care își găsesc locul diverse stiluri muzicale.

Așa s-a întâmplat cu spectacolul celor de la The Mono Jacks, trupă românească de rock pursânge, care au poposit aici la scurt timp după aniversare, sau mai bine zis ca o prelungire a ei.

Concertul lor a utilizat intens resursele simfonice ale orchestrei, iar eu nu pot decât să mă minunez, că, de pe o zi pe alta, muzicienii din Bănie, s-au adaptat și au făcut performanță fără măcar să nădușească.

Dirijor a fost același mare la stat și la sfat Remus Grama, care a stat cuminte din punct de vedere al glumelor și i-a lăsat pe băieții de la The Mono Jacks să cucerească publicul fără aportul său umoristic.

Ce-i drept, l-am convocat noi, bloggerii, ulterior la o sesiune de bancuri, vechi și noi. Nu pot să vă redau tot ce s-a vehiculat atunci, dar am râs.

Mult.

Ani să fie, că ne dă Filarmonica ”Oltenia” din Craiova muzică să îi umplem frumos.

Imaginile din timpul concertului sunt surprinse de amicul Daniel Botea.