Ancheta unui vis în piatră

Anul acesta, în cadrul ședinței anuale a UNESCO, una dintre cele mai frumoase construcții din lume – Castelul Neuschwanstein – a fost înscrisă, într-un final, pe lista Patrimoniului Material al Umanității.

Împreună cu alte edificii ridicate de Ludwig al II-lea, regele tragic al Bavariei, castelul a primit această recunoaștere ca urmare a unei pledoarii cu titlu sugestiv: Vise în piatră.

Într-adevăr, și privindu-l din afară, și pătrunzând în interiorul său, ai impresia că e un vis amplu, că e viziunea unui artist care, deși n-a dăltuit nimic cu propria mână, a imaginat un spațiu în care să se refugieze dintr-o lume reală brutală, plină de intrigi și de prejudecăți.

Ca să celebrăm distincția acordată acestei minuni a lumii, haideți să rememorăm rolul Castelului Neuschwanstein într-una dintre cele mai spectaculoase povești spuse vreodată prin intermediul unui joc video.

Este vorba despre The Beast Within: A Gabriel Knight Mystery, continuare a legendarului Gabriel Knight: Sins of the Fathers.

Față de predecesor, realizat în stil clasic point-and-click, acest joc a fost elaborat de Jane Jensen și echipa sa drept un fel de film interactiv, cu actori și spații reale, o tehnologie populară în prima jumătate a anilor ’90, care a dat însă greș de destule ori, încât să devină desuetă rapid.

Nu și aici, însă, rezultatul fiind o narațiune la care jucătorul participă activ, prin acțiunile sale generând scene filmate care curg ca un thriller cu accente supranaturale făcut de un Alfred Hitchcock sau, mai nou, de un Robert Eggers.

Ajută la această experiență extraordinară și calitatea interpretărilor, în frunte cu a lui Dean Erickson drept Gabriel Knight și Joannei Takahashi drept Grace Nakimura, dar și a impresionantei documentări investite în construirea acțiunii.

Pe parcurs, jucătorul discută cu o sumedenie de personaje cu accente germane delicioase (vezi cazul comisarului Leber), citește scrisori, jurnale, librete și explicații din muzee, descoperă o operă pierdută a lui Richard Wagner (din care care chiar ascultăm o parte), rezolvă situații și conflicte (unele afurisit de grele) și călătorește prin locuri reale din Bavaria (Marienplatz din Munchen, Herrenchiemsee, Bayreuth, Altotting) în încercarea de a desluși suita de crime comise de un licantrop, cu filiații, para-se, tocmai în epoca lui Ludwig al II-lea, ba chiar și precedându-l.

Printre destinațiile vizitate este și superbul Castel Neuschwanstein, unde ai parte chiar de un veritabil tur al încăperilor celor mai importante, însoțit de un audioghid și de explicații nenumărate, dar și de surprize, care adaugă piese importante la puzzle-ul narativ al jocului.

Deși nu prezintă cele mai dificile lucruri de rezolvat, cele două secvențe petrecute în castelul care i-a inspirat pe cei de la Disney te fac pur și simplu să călătorești cu mintea și să visezi.

Vise în piatră, exact cum și-a dorit Ludwig al II-lea însuși.

Vocația roade din amor

Când spui balet în cinematografie, lumea recentă se gândește automat la Black Swan al lui Darren Aronofsky.

Cu oarece temei, e drept, însă vârful întâlnirii dintre aceste două arte nu poate fi decât o peliculă mult mai veche, datând din hăt 1948, intitulată The Red Shoes.

Bazat pe o povestioara cu același titlu a lui Hans Christian Andersen, filmul descrie supliciul interior la care este supusă o balerină, care se zbate între pasiunea pentru dans și cea pentru bărbatul pe care îl iubește, un compozitor ambițios.

Armonizarea celor două interese afective n-ar fi așa complicată, dacă n-ar exista în ecuație și liderul trupei de balet, un geniu al intuiției și organizării, dar un și un demon al autorității și atingerii perfecțiunii.

Sub oblăduirea lui nemiloasă, eroina își valorifică pe deplin potențialul, dar e nevoită să i se dedice trup și suflet, iar acestea, așa cum spuneam, mai tind și către țeluri lumești.

Drama în sine nu are vreo mare complexitate, însă manifestarea ei este grandioasă.

Resorturile intime ale lumii baletului ni se dezvăluie în toată splendoarea și caracterul lor inuman, iar culorile în care ne sunt înfățișate, și nu doar cele ale dansatorilor, ci ale fiecărui cadru, sunt desăvârșite.

Ca un film să fie regizat de duo de cineaști e o raritate. Ca aceștia să colaboreze atât de bine, încât să de naștere nu unei capodopere, ci mai multora, este deja o minune.

Pe lângă acest superb The Red Shoes, Michael Powell și Emeric Pressburger ne-au oferit și tulburătorul Black Narcissus, hazliul și profundul A Matter of Life and Death, precum și impunătorul (și ușor scandalosul) The Life and Death of Colonel Blimp.

Cu un așa curriculum vitae, cred că sunteți de acord cu mine că merită să reparăm și renovăm soclul pe care să îi punem pe acești doi regizori.

Fabulos din punct de vedere vizual, The Red Shoes reușește și performanța de a livra interpretări reușite.

Protagonista, jucată de actrița-balerină Moira Shearer, compensează limitele expresivității cu naturalețea dansului și cu superbul păr roșcat, care m-a trimis cu gândul la prințesa Merida din producția animată Brave.

Ca obiect și catalizator al afecțiunii ei sfâșiate, Marius Goring este mulțumitor, mai ales că are câteva tușe amuzante în calitate de dirijor, însă Anton Walbrook, administratorul strălucit și tiranic al trupei de balet, este acela care absoarbe toată atenția și uimirea și dezaprobarea.

Manierele sale afectate peste măsură, morga distinsă și accentul elegant compun portretul unui tip de artist aparte. Este creatorul care concepe mental și știe să stimuleze abilitățile altora pentru a-și transpune viziunea în realitate.

Urmărindu-l, mi-am adus aminte de interiorul palatului Neuschwanstein, romantic și somptuos, realizat fizic de meșteșugari de tot felul, dar imaginat în cele mai mici detalii de regele Ludwig al II-lea al Bavariei.

Personajul lui Walbrook poartă numele foarte inspirat ales de Lermontov. Într-adevăr, aluzia la poetul rus, cu un destin de exilat și nesupus, i se potrivește. Chiar și în cele mai luciferice momente ale sale, acest om care trăiește prin și pentru balet ne apare ca un binefăcător al omenirii întregi.

Grație unora ca el, ne-au rămas opere care ne încântă, ne învață și ne fac viața suportabilă.

The Red Shoes e o tragedie, dar la capătul ei simți frumusețea.

Un paradox, nu-i așa?