Vocația roade din amor

Când spui balet în cinematografie, lumea recentă se gândește automat la Black Swan al lui Darren Aronofsky.

Cu oarece temei, e drept, însă vârful întâlnirii dintre aceste două arte nu poate fi decât o peliculă mult mai veche, datând din hăt 1948, intitulată The Red Shoes.

Bazat pe o povestioara cu același titlu a lui Hans Christian Andersen, filmul descrie supliciul interior la care este supusă o balerină, care se zbate între pasiunea pentru dans și cea pentru bărbatul pe care îl iubește, un compozitor ambițios.

Armonizarea celor două interese afective n-ar fi așa complicată, dacă n-ar exista în ecuație și liderul trupei de balet, un geniu al intuiției și organizării, dar un și un demon al autorității și atingerii perfecțiunii.

Sub oblăduirea lui nemiloasă, eroina își valorifică pe deplin potențialul, dar e nevoită să i se dedice trup și suflet, iar acestea, așa cum spuneam, mai tind și către țeluri lumești.

Drama în sine nu are vreo mare complexitate, însă manifestarea ei este grandioasă.

Resorturile intime ale lumii baletului ni se dezvăluie în toată splendoarea și caracterul lor inuman, iar culorile în care ne sunt înfățișate, și nu doar cele ale dansatorilor, ci ale fiecărui cadru, sunt desăvârșite.

Ca un film să fie regizat de duo de cineaști e o raritate. Ca aceștia să colaboreze atât de bine, încât să de naștere nu unei capodopere, ci mai multora, este deja o minune.

Pe lângă acest superb The Red Shoes, Michael Powell și Emeric Pressburger ne-au oferit și tulburătorul Black Narcissus, hazliul și profundul A Matter of Life and Death, precum și impunătorul (și ușor scandalosul) The Life and Death of Colonel Blimp.

Cu un așa curriculum vitae, cred că sunteți de acord cu mine că merită să reparăm și renovăm soclul pe care să îi punem pe acești doi regizori.

Fabulos din punct de vedere vizual, The Red Shoes reușește și performanța de a livra interpretări reușite.

Protagonista, jucată de actrița-balerină Moira Shearer, compensează limitele expresivității cu naturalețea dansului și cu superbul păr roșcat, care m-a trimis cu gândul la prințesa Merida din producția animată Brave.

Ca obiect și catalizator al afecțiunii ei sfâșiate, Marius Goring este mulțumitor, mai ales că are câteva tușe amuzante în calitate de dirijor, însă Anton Walbrook, administratorul strălucit și tiranic al trupei de balet, este acela care absoarbe toată atenția și uimirea și dezaprobarea.

Manierele sale afectate peste măsură, morga distinsă și accentul elegant compun portretul unui tip de artist aparte. Este creatorul care concepe mental și știe să stimuleze abilitățile altora pentru a-și transpune viziunea în realitate.

Urmărindu-l, mi-am adus aminte de interiorul palatului Neuschwanstein, romantic și somptuos, realizat fizic de meșteșugari de tot felul, dar imaginat în cele mai mici detalii de regele Ludwig al II-lea al Bavariei.

Personajul lui Walbrook poartă numele foarte inspirat ales de Lermontov. Într-adevăr, aluzia la poetul rus, cu un destin de exilat și nesupus, i se potrivește. Chiar și în cele mai luciferice momente ale sale, acest om care trăiește prin și pentru balet ne apare ca un binefăcător al omenirii întregi.

Grație unora ca el, ne-au rămas opere care ne încântă, ne învață și ne fac viața suportabilă.

The Red Shoes e o tragedie, dar la capătul ei simți frumusețea.

Un paradox, nu-i așa?

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.