Zăpezile de altădată nu este doar un fenomen meteorologic deplâns de Francois Villon și de oamenii de știință care ne atrag atenția asupra schimbărilor climatice, ci și titlul unei piese pe care cei de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova au ales să o pună în scenă vara.

Iar pentru a nu se mai frige cu un Felix Alexa cu apucături de Trump, au ales să apeleze la un Joe Biden al regiei românești, Mircea Cornișteanu.

Mircea Cornișteanu.

Cel despre care am o poveste foarte ilustrativă.

Când era în activitate ca profesoară, mama mergea la teatru cu elevii, iar în câteva rânduri am însoțit-o.

S-a întâmplat să fie și D-ale carnavalului cu manele. O alegere discutabilă pentru unii, amuzantă foc pentru mine, student care încinsese pe astfel de șlagăre chefuri de pomină în camerele de campus ale colegilor, totul culminând cu un Revelion prelungit în căminul cultural de la Dobrița.

Așa că nu m-a surprins deloc când copiii s-au pus pe chiuit imediat ce s-a stins lumina în sală și au început trilurile balcanice ale unei manele arhicunoscute.

Ce m-a surprins a fost că, la un minut sau două după aceea, cortina a coborât și s-a ridicat apoi dezvăluindu-l pe Mircea Cornișteanu cu o figură iritată (nu cea din oficiu, una suplimentar iritată).

În următoarele 10 minute, le-a făcut morală copiilor, spunându-le că acolo e o instituție culturală, unde un asemenea comportament este neadecvat și barabim barabum.

Am descoperit astfel o crasă neînțelegere din partea celor din teatru (din Craiova și de aiurea) față de spectatori, o falie care persistă, pentru că am avut parte de ea mai deunăzi, la spectacolul de dans Lecția.

Iar spectatorii nu sunt proști, oricât de necopți ar fi, dimpotrivă, pentru că i-am văzut reacționând pozitiv la o altă piesă regizată de dumnealui, Unde-i revolverul?, care i-a captivat atât de mult, încât elevi din preajma mamei (căci am însoțit-o și atunci) se întorceau și o întrebau: Doamna, da’ cuvântul cutare ce înseamnă? Da’ celălalt?

Acesta a fost și este Mircea Cornișteanu.

Expert în chestiuni de mahala, tratate cu morgă de mare artă.

Unele rezultate au fost nasoale rău (Casa cu țoape), altele agreabile, precum Ultimul amant fierbinte, cu care Zăpezile de altădată a lui Dumitru Solomon împărtășește anumite caracteristici, bune și rele.

Între doi tineri se concretizează o idilă mânată de insistențele lui și răsucită de falsele ei obiecții.

Peste ani, același cuplu e sastisit și se afundă în ciondăneli, în lipsă de altă metodă de a-și dovedi afecțiunea.

Mai apare și o statuie, prilej cu care vă întreb:

Știți bancul cu statuile (el și ea), divinitatea și porumbeii?

Piesa regizată de Mircea Cornișteanu operează pe două planuri temporale.

În cel al tinerilor, Costinela Ungureanu și Cătălin Miculeasa au porția mai mică de interpretare.

Mai mică, dar nu lipsită de importanță, pentru că de credibilitatea iubirii lor depinde mahalageala de mai târziu.

Și, fapt lăudabil, celor doi le iese, asta în condițiile în care aveau ceva rateuri la activ în calitate de cuplu scenic.

În Avarul e mai puțină chimie între ei decât în acidul ală sulfuric din laboratorul din liceu, în care am băgat pixul când nu se uita domnișoara Mitrache, așteptând cu încântare să îl văd topindu-se. Și nimic.

După Năpasta, una dintre fetițele dezghețate cu care am fost a spus când eram pe drumul de întoarcere:

Fazele alea cu Anca și Gheorghe au fost cam cringe.

În Zăpezile de altădată, interacțiunea lor are un amestec reușit de duioșie și umor.

Cine ar fi crezut că privirea încruntată de peste ochelarii cu șnur a lui Mircea Cornișteanu are efect afrodiziac?

Tot în bucata asta a piesei, personajul Costinelei Ungureanu e poziționat drept prostuță, trăsătură de la care pornește duelul conjugal de peste ani, care îi opune pe Cerasela Iosifescu și Adrian Andone.

Acum spectacolul ia avântul comic pe care și-l propune și pe care îl atinge oarecum, lovindu-se totuși și de pereții scenariului semnat de Dumitru Solomon.

Nu și de cel de-al patrulea, pe care interpreții îl încalcă în câteva rânduri, tertip care la vremea lui o fi fost mare șmecherie, dar îmi pare un artificiu izvorât din lipsa de încredere în forța de a-i ține pe spectatori angajați cu alte mijloace.

Volubilitatea în registru acut a Ceraselei Iosifescu e valorificată previzibil, laolaltă cu multă vervă fizică.

În contrapondere, Adrian Andone uzează mai mult de componenta non-verbală exagerată (și justificată).

Cu toată lipsa de glorie a acestui demers artistic, cert e că duetul de actori reușește să redea frontul conjugal atât de bine, încât mi-a adus aminte de niște vecini turbulenți de odinioară, al căror dormitor era lângă camera sărmanei mele surori, nevoite noapte de noapte să le asculte involuntar dramoletele.

Dimineața îmi furniza o dare de seamă.

Ieri ea i-a strigat lui ”Tu și femeile tale!”.

Ieri el i-a strigat ei ”Ce-ai, ești isterică?”.

Ieri, ea i-a strigat lui ”Gata, iau copiii și plec!”.

Mă iartă, surioară, că am fost egoist și nu ți-am propus niciodată să schimbăm camerele!

Dar somnul e important (Adrian Andone likes this).

Oricum, reiau apelul pe care îl făceam către aripa tânără a TNC-ului, când mă refeream la Avarul.

Mai stați pe lângă ăștia din generația a doua spre a treia, mai furați meserie, o să avem nevoie și de comedii în perioada următoare, nu doar de dramaturgie de pus ștreangul la gât.

Singură Raluca Păun e scutită de această recomandare.

Nu știu dacă avem soluții pentru a readuce Zăpezile de altădată.

Nici la nivel global, nici la nivel marital.

Un paliativ ar fi niște zâmbete împărtășite, smulse de o piesă precum aceasta.

Mai ales că e politicos de scurtă.

P.S. Am avut alături de mine o puștoaică deșteaptă, care tocmai terminase examenele naționale de clasa a VIII-a. Acestea sunt gândurile ei:

În opinia mea, piesa transcende subiectul iubirii, subliniind de fapt ideea că oamenii încearcă întotdeauna să sfideze realitatea în care trăiesc, insistând asupra unor visuri irealizabile.

Statuia filozofului, care apare de trei ori pe parcursul piesei, reprezintă vocea adevărului, adevăr pe care cuplul prezentat îl neagă de fiecare dată când se confruntă cu el.

Finalul este interpretabil, însă eu consider că pune in lumină faptul că omul nu poate înfrunta timpul și nici să devină ce a fost odată.

Sursă imagini: www.tncms.ro.