Aveți milă de filmul ăsta

Când aleg ce film să văd, mă bazez pe datele măsurabile de pe site-uri precum IMDb.com sau Rotten Tomatoes sau agregatoare precum Metacritic.

Dar nu rareori mă las condus și de instinct, așa cum o face protagonistul filmului Mercy.

Încă de când i-am aflat ideea, am simțit că există potențial în această poveste a polițistului pus în situația de a fi judecat chiar de entitatea AI la implementarea căreia el însuși contribuise.

Iar vizionarea peliculei mi-a confirmat că noi, oamenii, încă avem nevoie de ceea ce numim îndeobște intuiție.

Mercy e un film de suspans construit narativ în stilul lui Searching sau Missing, adicând exploatând tehnologii de comunicare și comunicații moderne sau, mai precis, interfețele lor, rezultatul fiind o narațiune alertă, cu multe întorsături și cu niscaiva învățăminte.

E mai futurist decât producțiile amintite și nu doar pentru că uzează de drone sau Inteligență Artificială, ci și pentru că prezintă o Americă sfășiată de conflicte și segregată în ultimul hal (o să revin asupra acestui aspect la final).

Scenariul e construit inteligent, deși luat la puricat ar releva unele hibe logice, pe care le face uitate, însă, regia alertă a lui Timur Bekmambetov, totul fiind susținut de cheia de boltă a întregii narațiuni – interacțiunea dintre cei doi protagoniști.

Chris Pratt demonstrează că poate fi mai expresiv și mai grav decât fanfaronul agreabil din seria Guardians of the Galaxy, fapt cu atât mai meritoriu cu cât își petrece cea mai mare parte a timpului de ecran blocat în scaunul de judecată, posibil de execuție.

De cealaltă parte, Rebecca Ferguson a fost o alegere inspirată pentru a reda o urmășă cu chip a lui HAL 9000. Îi iese bine politețea implacabilă și aerul plat al vocii; unui prieten cu care am văzut filmul nu i-au plăcut momentele când dă impresia că se umanizează, dar mie nu mi s-au părut nelalocul lor.

Până la urmă, și lui HAL 9000 i-a fost frică în ultimele momente.

Vorbeam la un moment dat de paralela dintre lumea înfățișată în Mercy și cea reală.

Foarte multe momente ale acțiunii se constituie în imagini preluate de pe camerele pe care polițiștii le poartă asupra lor.

Un aspect menit a preveni abuzurile, dar și a oferit justificări pentru utilizări ale forței, când circumstanțele o cer.

Ne întoarcem acum spre frământările din Minneapolis și aflăm că detestații agenți ICE nu poartă astfel de camere.

Și tocmai au împușcat un om. Justificat sau nu, timpul ne-o va spune.

Însă nu pot să nu mi-aduc aminte de un citat din extraordinarul joc video Alpha Centauri al lui Sid Meier:

Beware he who would deny you access to information, for in his heart, he dreams himself your master

Beware he who would deny you access to information, for in his heart, he dreams himself your master.

Nu de Inteligența Artificială ar trebui să ne temem.

Ci de Răutatea Umană.

Prietenie în trilogie, hai și tetralogie

În mitologia asta vastă de la Marvel, care se extinde mai ceva ca Universul, Guardians of the Galaxy sunt eroii sau, mai bine zis, anti-eroii, de care m-am atașat pe bune.

M-a atras combinația de umor ireverențios și de coeziune autentică între toate aceste personaje imperfecte și de tot hazul.

Guardians of the Galaxy Vol. 2 a ținut ștacheta sus în toate privințele, a adăugat câteva personaje haioase și ne-a lăsat cu pofta de continuare.

Care a apărut, inevitabil.

Întrebarea rămânea, însă:

Oare Guardians of the Galaxy Vol. 3 mai are ceva de oferit, ceva ce, oricât de delicios ar fi, nu e decât ciorbă reîncălzită?

Răspunsul este un da cu niște nuanțe surprinzătoare.

Acest al treilea film scris și regizat de James Gunn este un produs al unor minți și suflete care au mai îmbătrânit și au dobândit un pic de înțelepciune.

De aceea, parcă nu mai râzi cu hohote de prea multe ori, dar surâzi foarte frecvent la o mulțime de glume strecurate într-un peisaj emoțional încărcat.

Spre deosebire de celelalte producții, reflectorul nu mai e îndreptat preponderent spre Chris Pratt alias Peter Quill alias Star-Lord. Nu că personajul lui n-ar beneficia de destulă atenția, dar democratizarea contribuției celorlalți la haz și dramă și aventură e simțitor sporit.

Iar această atenție acordată unor nume pe care le redau chiar acum din memorie – Drax, Mantis, Nebula, Gamora, Rocket, Groot – e binemeritată.

Grație lor, lumea aceasta imaginară e vie.

Trama narativă îi opune din nou pe Gardieni unei forțe demiurgice, Marele Evoluționist sau ceva de genul ăsta, mai puțin convingător decât Thanos al lui Josh Brolin sau chiar Ego al lui Kurt Russell, însă Chukwudi Iwuji are meritul unei dicții britanice de toată frumusețea.

Nu întâmplător, una dintre cele mai discrete și bune poante ale peliculei este când îi corectează pronunția lui Rocket.

Și că veni vorba de ratonul vorbitor (tot mi-e greu să accept că vocea aceea e a lui Bradley Cooper!), lui i se acordă spațiu și trăire în mod special, din motive care se relevă prin acele bucățele neprețuite de după creditele de final.

Secvențele amintirilor sale, deși nu strălucesc de originalitate, sunt atât de bine realizate, încât te cuceresc și te modelează ca pe un lut moale.

Spre deosebire de celelalte două filme, care se avântă în imensitatea spațiului, Guardians of the Galaxy Vol. 3 se întoarce, literal sau metaforic, spre lumea noastră, cu tarele și angoasele ei.

E un vag avertisment asupra lucrurilor pe care le avem de îndreptat noi înșine, ca să ținem planeta asta în viață, până apare următorul Guardians of the Galaxy.

Pentru că refuz să accept că e ultimul.

P.S. În dulcele stil Marvel, vă mai zic și eu ceva după încheierea oficială a articolului:

Lupta de pe coridor concurează pentru titlul de cea mai tare scenă de acțiune din toate timpurile.

Ce bine e sa nu te iei in serios prea mult

Guardians1

Sunt filme care te strabat de la un capat la altul al sufletului.

Sunt filme care iti dau lectii inubliabile.

Sunt filme care te coplesesc senzorial.

Sunt filme care te fac sa plangi, desi te stiai de piatra.

Sunt filme care iti arata pana unde pot merge inteligenta si sensibilitatea omului.

Si mai e si Guardians of the Galaxy, care nu face nimic din cele de mai sus.

Insa are un mare merit: nu se ia niciodata prea in serios.

Chiar si multe dintre filmele inspirate de benzi desenate (deci cu un nivel de plauzibilitate infim din oficiu) dau in patima moralismului.

Nu e cazul aici. Orice cliseu inmugureste pe parcursul actiunii e rapid neutralizat de o neseriozitate adorabila.

Sunt filme care te invata sa nu te iei in serios prea mult.

Guardians2

Niste „losers”: desteapta si induiosatoare semnificatia pe care acest cuvant o dobandeste pe parcursul filmului.

 

Bogdaproste, Steven Spielberg!

jurassic1Cand producatorii lui Jurassic World se uita si exulta cum le cresc milioardele la incasari, ar trebui sa ii adreseze un bogdaproste din toata inima lui Steven Spielberg.

Multi au mers la prezentul film din nostalgie fata de acela din 1993, acea creatie uluitoare din punct de vedere tehnic, care a saltat iremediabil asteptarile pe care le avem de la niste efecte speciale.

Mai mult decat atat, si in ceea ce priveste trama narativa, Jurassicul de acum ii datoreaza mult celui de atunci. Parc de distractii, dinozauri, oameni lacomi si/sau iresponsabili, o lighioana mare si rea care o ia razna, raptorii mai mici, dar cel putin la fel de rai care alearga si inghit ce le iese in cale, personaje schematice, dintre care cele menite sa supravietuiasca o fac, iar cele pe care scrie „dead meat” si-o iau in felurite si grotesti moduri.

Cum asta am rezolvat cu prezentarea subiectului, acum ma pot lasa in voia consideratiilor estetico-intelectuale.

In primul rand, Jurassic World este campionul detasat al ultimilor multi ani la capitolul prim-planuri patetice. Nu e niciun personaj care sa fie iertat de asa ceva. Chris Pratt – virilul de serviciu – se distinge prin faptul ca ii sunt filmate si toate grupele de muschi itite prin camasa taraneasca si vesta aidoma. Tot la el am observat cat se chinuie sa isi tina burta supta. Macar el reuseste, pentru ca Vincent d’Onofrio are un bostan atat de proeminent, incat nici macar nu mai incearca.

Cei doi copii care se pierd si se descurca prin hatisuri si creaturi preistorice se vor a fi amuzanti si de aceea devin enervanti, iar doua figuri exotice, Irrfan Khan si Omar Sy (spumosul actor de culoare din Intouchables, utilizat aici la 10% din potential) au parte de replici si grimase ridicole.

jurassic2

Singura Bryce Dallas Howard pare a-si fi negociat mai bine partitura. O prinde aerul de corporatista feroce la inceput, pentru ca apoi sa dovedeasca in doua moduri formidabile de ce iubim femeile: pentru ca pot sa faca dintr-o simpla bluzita o sumedenie de accesorii vestimentare si pentru ca alearga pe tocuri mai abitir ca Usain Bolt. Intre ea si personajul lui Pratt au loc cateva interactiuni simpatice, singurele momente in care am ras pentru ca asa au vrut scenaristii, nu pentru ca asa am vrut eu.

Dinozaurii au texturi reusit redate si, pentru ca filmul este 3D, isi mai azvarl cate o gheara spre privitor, fara ca asta sa pericliteze vreun moment hazul involuntar de care acesta este cuprins (conditie obligatorie, altfel frustrarea e mare). Mai avem si cateva trimiteri la filmele anterioare, ca pentru conaisseuri, dintre care a lipsit, totusi, o statuie a lui Steven Spielberg, pe fruntea careia producatorii sa lipeasca bancnote cu figura lui Benjamin Franklin.

Finalul a marcat si o promisiune din partea-mi: nu mai pun botul la productii de gen pana la Star Wars-ul din iarna.

jurassic3