Așa e omul, de ce are, de-aia vrea mai mult.

Eu, unul, de pildă, sunt răsfățat de ani buni cu tot ce oferă Filarmonica „Oltenia” din Craiova.

Acolo am prins gust pentru ceea ce numim muzică clasică, dar care constă, de fapt, într-un izvor de creații de o perpetuă modernitate.

Cu setea-mi astfel ostoită, dar crescândă, am tânjit să gust și din cea mai înaltă materializare din România a acestui tărâm al muzicii – Festivalul Internațional „George Enescu”.

De câțiva ani, dar cu precădere la această ediție din 2025 (desfășurată între 24 august și 21 septembrie), festivalul își întinde tentaculele armonioase peste tot în țară, așa că oltean sau dobrogean, bucovinean sau ardelean, ai ocazia să îi trăiești magia.

Așa cum George Enescu a dus numele României în toate colțurile lumii, tot așa festivalul îi duce numele în toate colțurile României.

Însă, pentru a da Cezarului ce e al Cezarului și festivalului ce e al festivalului, se cădea să începem această aventură muzicală (folosesc pluralul pentru că l-am avut părtaș pe amicul meloman Daniel Botea) chiar în epicentrul ei, în București.

Am poposit în două lăcașuri vestite pentru răsunetul muzicii, Ateneul Român și Sala Palatului.

Oricare dintre cele două oferă în timpul festivalului doze consistentede muzică mare, însă nesațul era prelung, iar timpul, scurt.

Ateneul Român impune în exterior prin alura de templu al muzicii, iar impresia aceasta e potențată de interior, de sala de spectacole cu precădere.

Circulară și grandioasă, nu doar că împărtașește cu Panteonul din Roma structura, ci are același har de a face ca tot ce e sub cer să capete volum celest.

Sunetele se înalță și se pogoară peste spectatori înzecite.

Trebuie să fi contribuit și asta la impactul profund pe care l-a avut asupra mea opera Dardanus de Jean-Philippe Rameau (versiunea din 1744)

La prima vedere, o lucrare barocă, o poveste romeojuletiană despre dragostea care învinge tot, chiar și cele mai criminale impulsuri, n-ar fi avut cum să mă atragă atât.

Nu că, de când mi-a descoperit valențele de meloman, nu m-aș mai fi înmuiat înspre operă ca gen muzical, dar nu este ceva indispensabil pentru mine.

Această lucrare, însă, m-a captivat de-a dreptul, prin dramatismul narațiunii și prin modernitatea sonorității (au fost momente când s-a auzit ca un film de acțiune de ani ’90), făcându-mă să urmăresc libretul rând cu rând și să simt o satisfacție crescândă, pe măsură ce acele versuri căpatau substanță în ochii și urechile mele.

Multe ar fi de lăudat la această reprezentație, de la dubla ipostază a lui Emmanuel Resche-Caserta, în pur spirit baroc, atât interpret, cât și dirijor, sau versatilitatea vocală a protagoniștilor (Judith Van Wanroij, Benoit-Joseph Meier, Thomas Dolie, Stephan Macleoud) la impetuozitatea Corului de Cameră din Namur sau măiestria domnului de la percuție, care putea construi orice sunet de fundal era necesar, de la furtună la nostalgie.

Ce să mai, Les Ambassadeurs – La Grande Écurie e, cum s-ar zice în termeni fotbalistici, o formație galactică.

Însă, mă voi lăsa cuprins de dulcele și inevitabilul păcat al părtinirii si o voi scoate în evidență pe soprana Marie Perbost, interpretă a mai multor roluri, dar mai ales al Venerei, zeița dragostei.

O voce mlădioasă, capabilă de fel si fel de artificii, și un zâmbet cuceritor, dar și ștrengar, caci amorul e frumos și încurcat.

Peste trei ore care au trecut pe nebănuite, astfel că aproape am uitat că urma să ne mutăm în încăpătoarea Sală a Palatului, pentru a urmări Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia, sub bagheta lui Daniel Harding.

Prima dintre lucrări a fost una aparte.

Sinfonia (titlul e deliberat, nu e o greșeală a mea) a lui Luciano Berie nu încântă în sens absolut.

Dimpotrivă, este un amalgam de sunete și voci, care se contrazic, se împung, se reped către auditor ca și cum ar vrea să-l înhațe.

Totul pare haos, dar este de fapt o titanică muncă de coordonare, din partea tuturor celor implicați, precum instrumentiștii care aveau de punctat un anume sunet într-un anume moment sau membrii vocali ai London Voices, care emiteau acele crâmpeie repetate obsesiv cu o sincronizare infinitezimală.

O compoziție al cărei tâlc devine și mai pregnant odată ce ai părăsit sala de spectacole și, în lumea așa-zis reală, te asaltează mesaje contradictorii în permanență.

Sinfonia este metafora sugestivă a climatului auditiv în care trăim.

Același Luciano Berio a adaptat Cântece populare din diverse părți ale lumii (SUA, Armenia, Franța, Italia sau Azerbaidjan), cărora le-a dat voce mezzosoprana Magdalena Kozena.

Ceea ce varia, dar era și asemănător la fiecare arie mi-a relevat ce caracter unificator are muzica. Mulțumită ei, diferențele dintre noi, altminteri naturale, își găsesc drum către acel ceva de la care am pornit toți.

Dacă lumea e o mare, atunci a noastră de acum e una zbuciumată, învolburată de conflicte, iar noi de agățăm de o societate care pare în derivă, pentru a ajunge la liman.

E greu, dar avem alături și Marea lui Claude Debussy, care, ca multe alte compoziții din vasta comoară a muzicii clasice, sunt ca o rază de lumină pe un cer întunecat.

Am gustat din Festivalul Internațional ”George Enescu” deplasându-mă la el acasă.

Acum îl aștept la mine acasă, în Craiova.

Așteptarea e plăcută, căci deja știu că mă va încânta.

Credit foto: Festivalul Internațional ”George Enescu”.