La cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova m-am dus chitit să văd, să aud și să simt marea.
Totul a pornit de la modul cum cei de la Filarmonică au promovat concertul ca fiind construit în jurul compoziției „Marea”, trei schițe simfonice de Claude Debussy.
Fiind supus astfel la ceea ce terminologia psihologică anglo-saxonă numește priming, am căutat marea în tot ce am trăit la acel spectacol.
Și a fost sublim să îmi concentrez simțirea și intelectul în această unică direcție, mai ales că mi-am augmentat experiență, luând cu mine albumul Le mer de Philip Plisson, din care am extras imagini pentru fiecare dintre bucățile muzicale audiate.
Prima dintre acestea a fost Alborada del gracioso de Maurice Ravel. Mare înspumată care lovește stânci și promontorii, care se năpustește în clocot către rocă veche de eoni sau clădire omenească trainică și se sparge plină de obidă, amenințând să revină.
Tot acum am remarcat și figura distinsă și impunătoare a dirijorului francez Marc Trautmann, care a condus desfășurarea simfonică a stihiei maritime cu aerul semeț al unui Prospero care descoperit secretele subjugării naturii.
Au urmat cele două creații care au adus un catamaran de piane, la timonele cărora s-au aflat Mirabela Dima și Nina Scheidmantel (Germania).
Prima a fost Concertul nr. 10 în Mi bemol major pentru 2 piane și orchestră, K. 365 de Wolfgang Amadeus Mozart. O mare jucăușă, prietenoasă, care cheamă la bălăceală, care te mângâie pe obraz cu o briză răcoroasă, care te invită să te lași legănat de valurile ei domoale.
A doua a fost Concertul în Re minor pentru două piane și orchestră, FP 61 de Francis Poulenc. Cea mai amenințătoare dintre ipostazele mării, cu caracterul ei înșelător, cu toanele ei neașteptate, cu creaturile coșmărești pe care le adăpostește în adâncuri. E aceea din filmul kuwaitian Bas ya Bahr, marea care dă perle, dar ia în schimb vieți.
Prin compoziția fanion a serii, „Marea”, trei schițe simfonice de Claude Debussy, am ajuns la originile acestei imense metafore în care m-am scufundat cu bună știință.
A fost cea mai elegiacă parte a spectacolului, ca o supă primordială din care izvorăsc atât fascinația, cât și oroarea pe care ne-o stârnește marea.
Nu e de mirare că unul dintre cele mai vechi mituri ale lumii, provenind din Mesopotamia, ne vorbește despre un cuplu primordial, format din Apsu, zeul apelor subterane, și Tiamat, zeița mării celei dintâi.
Și nu e o întâmplare că mitul are două versiuni, una în care Tiamat este o creatoare, iar alta în care este o distrugătoare.
Marea e mama noastră.
Mama e numai una.
Iar muzica e imnul închinat ei.
