Începe concertul de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova cu Batuque a lui Alberto Nepomuceno, o creație de mare însemnătate pentru muzica braziliană, iar eu mă și văd transportat în mijlocul numerelor dansante din West Side Story cel din 1961.

Un film care celebrează creuzetul culturilor și liantul lor prin muzică.

Iar sub semnul acestei metafore a stat tot acest spectacol maravilhoso în sens absolut.

Una dintre aceste minuni manifestate pe scenă a fost emblematicul Concert nr. 1 în Sol minor pentru vioară și orchestră, op. 26 al lui Max Bruch.

Nu contează de pe ce meridian vii, pasiunea de a-l cânta și cea de a-l asculta nu cunosc bariere de limbă sau cutume.

Dovada de acum a fost interpretarea plină de dăruire a solistului Oscar Bohorquez, actualmente cetățean german, dar cu rădăcini peruane, pe care l-au urmărit cu încântare sute de craioveni, nativi sau prin adopție.

Iar filiațiile culturale nu s-au oprit aici. Chemat inevitabil la bis, violonistul ne-a oferit o creație proprie, pe care a intitulat-o Spirit liber.

Un titlu sublim, pe măsura acelei bucăți muzicale, iar eu nu știu dacă artistul german a avut minte culmile Anzilor sau pe cele ale Alpilor, dar mi-a adus aminte de o scenă superbă din Columna, cu Emil Botta cântând la caval în vârf de munte.

Libertatea aleargă pe culmi, de unde oriunde ar fi.

Sufletul latino-american a devenit și mai caliente în a doua parte a spectacolului, care l-a avut campion al veseliei pe dirijorul brazilian Linus Lerner.

Deși rivalitatea Selecao cu alte echipe din America Latină e acerbă în fotbal, nu se aplică și în muzică, căci maestrul de ceremonii și-a ghidat cu generozitate orchestra printr-un periplu care a inclus, pe lânga patria sa, Mexicul și Argentina.

Danzon no. 2 al lui Arturo Marquez a fost curat coloană sonoră pentru povestea lui Zorro, inclusiv în scenele mai tandre (nu, acelea cu Catherine Zeta-Jones nu se pun).

Preludio Bachianas Brasileiras no. 4 a lui Heitor Villa-Lobos, care a utilizat doar instrumente cu coarde, a fost perfecta ilustrare a conceptului pur brazilian de saudade, pe care, dacă ne-am încăpățâna să îl traducem, am putea să-l asemuim dorului românesc.

Și a venit, apoi, momentul Suitei de balet ”Estancia” a lui Alberto Ginastra, compoziție care evocă lumea aspră și masculină a pampasului argentinian, dar, care, filtrată de energia și zâmbetele lui Linus Lerner, a molipsit întreaga orchestră de o plăcere nedisimulată a muzicii.

Contrabasiștii roteau instrumentele ca pe Maracana.

Se striga ca la un meci Boca-River Plate.

Pisica Țuchi ne-a onorat cu prezența.

Iar noi, spectatorii, am fost pătrunși de un sentiment pe care îl descrie cel mai bine un alt cuvânt hispanic.

Alegria.