Dacă am scris despre Dacii de Sergiu Nicolaescu, m-am condamnat singur să mă aplec și asupra filmului care i-a urmat, Columna.

Firul narativ continuă istorisirea războaielor daco-romane, de data acesta evenimentele având loc după victoria invadatorilor și urmărind relațiile ambivalente dintre aceștia și băștinași, unii deloc împăcați cu acest deznodământ.

Abordarea regizorală hollywoodiană a lui Sergiu Nicolaescu, inegalabilă, de altfel, e înlocuită aici de una mai ternă a lui Mircea Drăgan, care are de pus în scenă ambițiile psihologice sporite ale scenaristului Titus Popovici.

Deși circumscrise aceluiași obiectiv central propagandistic, unele dintre acestea chiar au sorți de izbândă, ajutate de niște comori actoricești pe care vreau să le readuc la lumină.

Înainte de asta, merită precizat că și în cazul de față aportul interpretativ străin este meritoriu:

Rolul principal al ofițerului roman Tiberius i-a revenit lui Richard Johnson, care, cu figura-i interesantă a format un cuplu marcant cu Antonella Luandi, întruchipând-o pe o femeie dacă frumoasă și arțăgoasă. Nu trece neobservată nici prezența demnă a împăratului Traian, jucat de Amedeo Nazzari și dublat cu vocea gravă a lui Geo Barton.

Însă, cu tot farmecul cosmopolit al celor de mai sus, câțiva dintre actorii neaoși sunt aceia care smulg admirație și nu doar pentru că se pot exprima în voie în limba materna.

Ilarion Ciobanu drept Gerula este o veritabilă stihie a luptei subterane, un guerrillero mioritic de o intensitate copleșitoare. Momentul când îi arde vreo două vlăstarului regal pe care îl pregătește spre a lua conducerea este minunat de incorect politic, dar proiectează un crez autentic. De fapt, mă mir că autoritățile comuniste n-au văzut în acest personaj un alter ego al fraților Arnăuțoiu, care le-au dat de furcă ani buni, dovadă că Oliver Jens Schmitt are dreptate când spune că regimul lui Ceaușescu a asimilat cu voluptate temele naționalist-legionare care îl precedaseră.

Gheorghe Dinică reușește aici ceva deosebit: deși partitura sa este limitată și se reduce la repetarea unui autodafé devenit proverbial, își însușește această simplă sarcină cu dăruirea fizică a unui DiCaprio din The Revenant. N-are influență asupra acțiunii din film, dar fiecare apariție a lui are influență asupră-ne.

Dacă ar fi să aleg pe artistul care a produs asupră-mi cea mai puternică impresie, acesta nu poate fi decât Ștefan Ciubotărașu. Fiecare scenă care l-a avut în prim-plan m-a atras și mi-a relevat ce recunoscători merită să fim când suntem martorii sintezei dintre o înfățișare parcă făcută pentru actorie și un talent al vorbirii pe măsură.

Se pare că nu sunt singurul care a simțit asta, pentru că, în 2010, Banca Națională a României a emis o monedă comemorativă, pentru a celebra 100 de ani de la nașterea lui Ștefan Ciubotărașu, iar pe revers este chipul acestuia așa cum și-l va aminti oricine l-a văzut în Columna.

Și, nu în ultimul rând, chit că îți repugnă autohtonismul și poporanismul și sămănătorismul pe care filmul le promovează mai mult sau mai puțin subtil, e greu să nu simți emoția pricinuită de prezența hieratică a lui Emil Botta, cântând la fluier pe o culme muntoasă învăluită de ceață.

Vremelnică sclipire a frumuseții, menită a ne aduce aminte că o putem găsi oriunde.

Chiar și în producțiile ălea hulite ale Epocii de Aur.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro.