Alte comori de care nu ar trebui să ne rușinăm

Dacă am scris despre Dacii de Sergiu Nicolaescu, m-am condamnat singur să mă aplec și asupra filmului care i-a urmat, Columna.

Firul narativ continuă istorisirea războaielor daco-romane, de data acesta evenimentele având loc după victoria invadatorilor și urmărind relațiile ambivalente dintre aceștia și băștinași, unii deloc împăcați cu acest deznodământ.

Abordarea regizorală hollywoodiană a lui Sergiu Nicolaescu, inegalabilă, de altfel, e înlocuită aici de una mai ternă a lui Mircea Drăgan, care are de pus în scenă ambițiile psihologice sporite ale scenaristului Titus Popovici.

Deși circumscrise aceluiași obiectiv central propagandistic, unele dintre acestea chiar au sorți de izbândă, ajutate de niște comori actoricești pe care vreau să le readuc la lumină.

Înainte de asta, merită precizat că și în cazul de față aportul interpretativ străin este meritoriu:

Rolul principal al ofițerului roman Tiberius i-a revenit lui Richard Johnson, care, cu figura-i interesantă a format un cuplu marcant cu Antonella Luandi, întruchipând-o pe o femeie dacă frumoasă și arțăgoasă. Nu trece neobservată nici prezența demnă a împăratului Traian, jucat de Amedeo Nazzari și dublat cu vocea gravă a lui Geo Barton.

Însă, cu tot farmecul cosmopolit al celor de mai sus, câțiva dintre actorii neaoși sunt aceia care smulg admirație și nu doar pentru că se pot exprima în voie în limba materna.

Ilarion Ciobanu drept Gerula este o veritabilă stihie a luptei subterane, un guerrillero mioritic de o intensitate copleșitoare. Momentul când îi arde vreo două vlăstarului regal pe care îl pregătește spre a lua conducerea este minunat de incorect politic, dar proiectează un crez autentic. De fapt, mă mir că autoritățile comuniste n-au văzut în acest personaj un alter ego al fraților Arnăuțoiu, care le-au dat de furcă ani buni, dovadă că Oliver Jens Schmitt are dreptate când spune că regimul lui Ceaușescu a asimilat cu voluptate temele naționalist-legionare care îl precedaseră.

Gheorghe Dinică reușește aici ceva deosebit: deși partitura sa este limitată și se reduce la repetarea unui autodafé devenit proverbial, își însușește această simplă sarcină cu dăruirea fizică a unui DiCaprio din The Revenant. N-are influență asupra acțiunii din film, dar fiecare apariție a lui are influență asupră-ne.

Dacă ar fi să aleg pe artistul care a produs asupră-mi cea mai puternică impresie, acesta nu poate fi decât Ștefan Ciubotărașu. Fiecare scenă care l-a avut în prim-plan m-a atras și mi-a relevat ce recunoscători merită să fim când suntem martorii sintezei dintre o înfățișare parcă făcută pentru actorie și un talent al vorbirii pe măsură.

Se pare că nu sunt singurul care a simțit asta, pentru că, în 2010, Banca Națională a României a emis o monedă comemorativă, pentru a celebra 100 de ani de la nașterea lui Ștefan Ciubotărașu, iar pe revers este chipul acestuia așa cum și-l va aminti oricine l-a văzut în Columna.

Și, nu în ultimul rând, chit că îți repugnă autohtonismul și poporanismul și sămănătorismul pe care filmul le promovează mai mult sau mai puțin subtil, e greu să nu simți emoția pricinuită de prezența hieratică a lui Emil Botta, cântând la fluier pe o culme muntoasă învăluită de ceață.

Vremelnică sclipire a frumuseții, menită a ne aduce aminte că o putem găsi oriunde.

Chiar și în producțiile ălea hulite ale Epocii de Aur.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro.

O comoară de care nu trebuie să ne rușinăm

În liceu, profesoara noastră de limba română, doamna Gabriela Cojocăreanu, a avut o inițiativă excelentă – un parteneriat cu defunctul deja cinematograf ”Jean Negulescu”, prin care, la anumite ore, să ruleze pentru elevi filme românești, îndeosebi ecranizări ale romanelor pe care le aveam de studiat pentru Bacalaureat.

Printre acestea s-a numărat și Dacii lui Sergiu Nicolaescu. O peliculă criticată în fel și chip după Revoluție, dar care încă de atunci mi-a făcut impresia de calitate a producției și de coerență, chiar și în privința clișeelor.

După ani buni, am revăzut acest film și, cu o cultură de cinefil simțitor sporită, dar și cu un echilibru bine sedimentat al valorilor estetice, impresia n-a fost știrbită cu nimic, ba dimpotrivă, am remarcat câteva puncte tari suplimentare.

Foarte pe scurt și pe șleau, nu este nicio deosebire între marile realizări cinematografice de gen al Hollywood-ului (Cleopatra, Ben-Hur, El Cid) și aceasta.

Bineînțeles, e necesar de adăugat că reușita filmului se datorează și aportului străin, idee cu care merită să ne obișnuim, inclusiv când ne referim la evoluția istorică a plaiurilor mioritice.

Cei doi protagoniști tineri – Pierre Brice și Marie-José Nat, frumoși așa cum se cuvine, ai unei povești de asemenea proporții epopeice, erau francezi, ca și impetuosul general Fuscus (jucat cu intensitate de Georges Marchal).

Dacă vă vine să strâmbați din nas știind că au fost dublați de actori români, aflați că însuși Amza Pellea, impunător ca Decebal, a primit vocea lui Emanoil Petruț, procedeu aplicat și personajului meu preferat, împăratul Domițian.

Mi-aduc aminte ca și cum a fi fost ieri cât de captivat eram de fiecare dată când apărea pe ecran, cu persoana afectată și vocea sarcastică. În timp am aflat că întruchiparea acestui Cezar mult hulit de posteritate (inclusiv printr-un damnatio memoriae) a fost o combinație a prezenței scenice a lui György Kovács și a vocii lui lui Fory Etterle.

Pomeneam mai adineauri ceva despre aportul străin, nu?

Mihai Viteazul este considerat filmul glorios suprem al lui Sergiu Nicolaescu, dar eu prefer Dacii, pentru că aici abilitățile sale regizorale sunt mai bine dozate.

Alternanța intim-anvergură funcționează fără cusur, iar sprijinul logistic de care a beneficiat din partea autorităților militare este impresionant, fără a fi bombastic.

Filmul a fost pus la zid și mitraliat cu diverse obiecții față de acuratețea istorică.

Dincolo de ridicolul unei asemenea pretenții pentru un produs de ficțiune, să nu uităm că discutăm despre evenimente despre care avem izvoare pe care le putem număra pe degete.

Licențele poetice sunt inevitabile, iar identificarea anacronismelor, departe de a fi supărătoare, a fost pentru mine, unul, o plăcere suplimentară.

De pildă, în ajunul bătăliei finale, îl vedem pe Decebal al lui Amza Pellea purtând faimosul coif de la Coțofenești, dar lângă el este o altă căpetenie a dacilor, având pe cap nu mai puțin impresionantul coif celtic de la Ciumești.

O grijă pentru detaliu care nu încetează să mă uimească.

Un amănunt interesant este că lui Nicolae Ceaușescu nu i-a plăcut Dacii, pentru că îi înfățișa pe aceștia ca fiind cam brutali și barbari.

Adică nu neapărat opusul luminos al romanilor hedoniști și lacomi.

Dacă ați văzut filmul, știți care scene transmit senzația asta.

Dacă nu, vă las plăcerea să le descoperiți.

Nu vom cunoaște niciodată cum erau în realitate ”cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.

Dar nu este exclus ca, prin această abordare, Sergiu Nicoalescu, Titus Popovici și toți implicați în realizarea filmului să fi atins fără voie un dram de veridic.

Oricum ar fi, cu scenele sale grandioase, cu personajele sale pitorești, cu costumele sale fastuoase, cu decorurile sale somptuoase, cu peisajele sale spectaculoase, Dacii este un film cu care nu mi-ar fi rușine să merg la niciun festival al cinematografiei universale.

E al nostru, e mare și e foarte bun.