Înainte de Ben-Hur, dar după el

Film hollywoodian grandios, de anii ’50, cu subiect biblic și plasat în Imperiul Roman?

Nu o să vă învinovățească nimeni că vă gândiți la Ben-Hur.

Sau chiar la Quo Vadis?.

Galeria acestor producții este, însă, mult mai amplă, iar în cadrul ei un loc aparte îl ocupă și The Robe, chiar și numai pentru faptul de a fi fost prima realizată cu tehnologia CinemaScope, un fel de IMAX al acestor vremuri.

Ca și în suratele tematice, și aici povestea Răstignirii și Învierii sunt redate prin prisma unui personaj marginal, de data aceasta tribunul care câștigă la zaruri acoperământul lui Hristos după ce este înălțat pe cruce, iar asta îi provoacă trăiri coșmărești care îl îndrumă ulterior spre religia creștină, descoperind pe parcurs ce înseamnă solidaritatea, abnegația și altruismul.

Competent regizat de Henry Koster, The Robe suferă față de Ben-Hur sau Quo Vadis? prin lipsa de subtilitate a scenariului, care, inferior în toate momentele față titlurile menționate, devine aproape caricatural spre final, elocvent fiind personajul împăratului Caligula, care a fost dereglat, nu zic nu, dar pe care Jay Robinson îl face să zbiere și să se scălâmbăie peste limitele suportabilului (supralicitarea asta e stârnită, probabil, de inubliabilul Nero al lui Peter Ustinov).

Și, deși costumele și decorurile sunt fastuoase și încântă privirea, filmului îi lipsesc secvențele cu adevărat memorabile, precum lupta navală sau cursa carelor din Ben-Hur.

Excepție face inedita relatare cantantă de către Miriam (Betta St. John) a dialogului dintre Iisus după Înviere și Maria Magdalena. Într-o străfulgerare de inteligență, realizatorii au înțeles că muzica e oricând un adjuvant pentru a purta sufletul și mintea către sfere spirituale.

Intepretările sunt în nota generală a peliculei, competente, fără a fi sublime.

Richard Burton a înhățat aici una dintre multele sale nominalizări nefericite la Oscar, cu un rol dedicat, care îmbină emoțiile exprimate tunător cu o intensă componentă fizică.Însă, așa cum The Robe rămâne, per ansamblu, mai prejos decât Ben-Hur, lui Burton îi lipsesc finețea de le îmbina cum o face Charlton Heston în creația-i care a făcut istorie.

Suprinzător de expresiv, știind că a fost mai mult un actor corporal, nu facial, este Victor Mature (preaputernicul tuns de urmașa Evei în Samson and Delilah), al cărui rol a făcut obiectul unei continuări, Demetrius and the Gladiators.

Apariții notabile au și Dean Jagger drept un bătrân statornic în bunăvoința sa, precum și Jean Simmons, care are personajul cel mai interesant din punct de vedere psihologic, femeia care, din iubire, aderă la o religie în care nu crede neapărat.

Cu toate scăderile lui, cu toată vârsta pe care și-o arată în diverse aspecte, The Robe nu își pierde mesajul de care merită să ne aducem aminte din când în când, și mai ales în ziua de Paște.

Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.

Un Peck mai intepator

Twelveoclock1La cum sunt tendintele contemporane in munca, sa ceri angajatilor mai mult, tot mai mult, nu stiu daca e indicat din partea mea sa recomand Twelve O’Clock High.

Ideea filmului exact asta e: cum sa storci din niste oameni deja epuizati niste performante supraomenesti si sa ii convingi sa isi mai si doreasca asta.

Povestea are loc in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial, in cadrul unei unitati de aviatie americane, localizate in Europa si destinate bombardamentelor de zi, o actiune cu un grad ridicat de risc.

Moralul aviatorilor e jos de tot, iar comandantul (un foarte patimas in exprimare Gary Merrill) le e mai degraba frate mai mare, decat sef. Aceasta este situatia pe care isi propune sa o remedieze generalul interpretat de Gregory Peck. Desi un tip altminteri relaxat, protagonistul e pragmatic si adopta o atitudine dura pana la draconica, nu foarte in masura sa il faca popular.

Dar, treptat, isi gaseste aliati, cel mai important in persoana simpaticului ofiter de birou interepretat de Dean Jagger, impune disciplina si apar si rezultatele.

Twelveoclock2

Fara doar si poate, marele rol al lui Gregory Peck este acela al lui Atticus Finch din To Kill a Mockingbird, acel monument de integritate si demnitate umana care domina topurile eroilor din cinematografia universala. Insa, ma incumet sa spun ca aici Peck are o interpretare chiar mai nuantata. In primul rand, figura glaciala e o nouatate pentru cei care-i cunosc bonomia generica. Totusi, masca intrasigentei nu este perfecta – se mai strecoara cate un zambet, cate o expresie de compasiune sau aprobare, iar asta il face foarte simpatic, in ciuda faptului ca nimeni nu si-ar dori un asa sef. Iar la final demonstreaza ca un actor veritabil nu stapaneste doar subtilitatile psihologice, ci si manifestarile organice, somatice, ale unor stari precum tensiunea sau surmenarea (la distanta de aproape sase decenii, Tom Hanks dadea aceeasi masura a valorii sale in finalul din Captain Phillips).

Twelveoclock3

O scurta bucata a filmului impune la solemnitate si la reculegere. Luptele aeriene din Twelve O’Clock High includ si scene reale, filmate in timpul inclestarilor aeriene de deasupra Europei. Invinsi sau invingatori, fiecare dintre cei cazuti merita un omagiu pentru abnegatia cu care si-au facut datoria.

Twelveoclock4