Being Private Ryan

By Iulian in Filme 0 Comment

Ce filme remarcabile despre Debarcarea din Normandia vă vin în minte pe loc?

Saving Private Ryan, desigur.

The Longest Day, bineînțeles.

Acest tandem merită, însă, întregit cu o producție britanică din 1975, mai puțin cunoscută, dar care, deși are aceeași destinație – plajele fatidice, unde mulți au murit pentru ca alții să fie liberi – o apucă pe o cu totul altă cărare.

Acest film se intitulează Overlord (numele operațiunii care a dus la D-Day) și se concentrează pe antrenamentul și, mai ales, pe trăirile unui recrut englez, cu puțin timp înainte de invazia coastei franceze.

Protagonistul (Brian Stirner) nu este doar britanic sadea, adică placid și cu un umor sec implacabil, dar este sfios, fatalist și filtrează toate etapele pregătirii cu un aer de premoniție funestă.

Aici intervine caracterul aparte al acestei pelicule. Regizorul Stuart Cooper a optat pentru o imagine alb-negru, pentru a integra cât mai lin secvențele onirice, dintre care multe sunt reale, surprinse atât de tabăra Aliaților, cât și a nemților, în perioada premergătoare și la scurt timp după deschiderea frontului normand.

Deoarece multe dintre acestea sunt binecunoscute, teama lăuntrică pe care o încearcă tânărul soldat devine elocventă și chiar transmisibilă privitorilor din toate timpurile.

Overlord nu se poate măsura cu Saving Private Ryan sau The Longest Day ca amploare sau calitate a realizării. Se văd mijloacele limitate de care au dispus realizatorii, cu tot sprijinul oferit de The Imperial War Museum.

Însă este indispensabil panoramei cinematografice a Debarcării din Normandia și chiar panopliei filmelor de gen, în general.

În război sunt implicați oameni, care nu sunt roboți, ci ființe din carne și oase, cu frici, dorințe și nedumeriri.

Nu e un joc pe calculator.

The Day the Earth Didn’t Stand Still

By Iulian in Filme 0 Comment

Pentru că acum nu mult timp s-au împlinit 75 de ani de la Debarcarea din Normandia, eveniment de răscruce al celui de-al Doilea Război Mondial, merită să evocăm producţia cinematografică care, răspunzând cu aceeaşi măsură a anvergurii, a redat această încleştare epopeică.

The Longest Day a fost un film ambiţios, care şi-a propus să redea stările de spirit premergătoare, precum şi evenimentele din D-Day de pe fronturi multiple, adică şi din taberele Aliaţilor, şi din cea a nemţilor, dar şi din rândul populaţiei franceze, care nutrea speranţe şi lucra subversiv la a-i ajuta pe cei dintâi.

Din această grandioasă viziune rezultă un film captivant, dar inegal, mai ales că scenele de fiecare parte au fost realizate de regizori diferiţi; şi scenariul a avut parte de acelaşi tratament, efectul la fel de mozaical, variind de la replici şi atitudini convenţional patriotarde (inevitabil întrucâtva, având în vedere că pelicula e, totuşi, hollywoodiană) la unele lirice sau chiar amuzante.

Un detaliu care mi-a atras atenţia: printre scenarişti se numără şi Romain Gary, acel romancier francez dublu câştigător de Goncourt (povestea aceasta este în sine demnă de un film), şi, fără a mă fi afundat prea mult în documentare, mă încumet să afirm că intuiesc măcăr una dintre scenele care îi revin, una pe care Richard Burton, cu superba sa morgă shakespeariană, o transformă într-o parabolă a ridicolului războiului.

Ca orice producţie de acest gen, The Longest Day se bazează masiv pe efecte speciale, iar acestea n-au îmbătrânit prea bine. Dată fiind şi distanţa în timp, e greu să găseşti vreo scenă comparabilă ca execuţie cu acele douăzeci de minute coşmăreşti la care ne supune Steven Spielberg în debutul lui Saving Private Ryan. Există, însă, altele, impresionante mai ales ca îndrăzneală a concepţiei şi tulburătoare ca ilustrare a carnagiului şi distrugerii, precum aterizarea paraşutiştilor sau oraşul devastat, filmat de la înălţime.

Ce rezistă fără clintire în faţa trecerii timpului este încântarea de a descoperi ce pleiadă de actori gigantici a populat acest film, chiar şi prin apariţii episodice. Îi menţionez din memorie pe cei pe care am reuşit să-i remarc, lucru nu foarte uşor, pentru că ritmul desfăşurării acţiunii nu prea lăsa loc de luat aminte la figuri fugitive: John Wayne, Robert Mitchum, Richard Burton, Henry Fonda, Rod Steiger, Edmond O’Brien, Robert Ryan, Sean Connery, Bourvil, Red Buttons, Leo Genn.

Chiar şi cu micile sale scăderi, The Longest Day rămâne un omagiu demn şi nu lipsit de simţ artistic faţă de o zi în care istoria omenirii a apucat-o pe un alt făgaş.

Ordinea subtila a lumii

By Iulian in De prin satul planetar 0 Comment

normandy_celebration

Pentru ca semifinalele masculine de la Roland Garros nu au prezentat prea mult interes (Gulbis s-a pierdut cu firea in fata lui Djokovic, iar Murray era prea obosit sa joace pe zgura in fata sefului acestei suprafete), atentia mi-a fost atrasa treptat pana la a-mi fi captivata definitiv de festivitatea sarbatorii a 70 de ani de la debarcarea din Normandia, transmisa in direct de TV5.

Ce m-a prins a fost ocazia de a-i vedea pe greii lumii comportandu-se pe viu, chiar daca nu natural, pentru ca se stiau filmati si n-o fi fost prima si nici ultima festivitatea pe care erau nevoiti sa o bifeze. Realizatorii transmisiunii au avut, insa, inspiratia sa urmeasca si ce facea Francois Hollande in calitate de amfitrion, si sa ii surprinda in cadre scurte pe cate unul sau altul dintre cei despre care se spune ca detin parghiile puterii. Si uite-asa am observat cateva lucruri interesante.

Petro Porosenko, noul presedinte al Ucrainei, este un individ pantecos, semn ca nu si-a petrecut rezistenta fata de regimul lui Ianukovic in puscarie.

Vladimir Putin are un mers bestial (luati epitetul in ambe sensuri), un zambet pe masura (idem) si n-are nicio problema sa aplaude chiar si pe Obama.

Barrack Obama e mai inalt cu un cap ca toti, e degajat si mesteca guma tot timpul.

Unii presedinti de republici parlamentare sunt persoane foarte in etate si decorative.

Unele capete incoronate ale Europei sunt persoane foarte elegante si decorative.

Altele, precum regele Norvegiei, sunt prezente impozante, in special datorita vestimentatiei.

Singurul monarh care degaja autoritate este Elisabeta a Marii Britanii si Irlandei de Nord, asta in ciuda varstei inaintate sau a staturii reduse. De apreciat ca regina si-a pastrat gravitatea si tinuta pe intreaga durata a ceremoniei si nu a atipit precum prim-ministrul Australiei (daca ma insel si personajul in cauza era altcineva, va rog sa-mi spuneti, sa rectific) sau Angela Merkel.

Apropo de doamna de fier a Germaniei, e singura persoana cu care Putin a cautat sa se intretina si careia i-a vorbit pe larg. Tot Angela Merkel mi-a atras atentia prin modul cum s-a dus glont sa stea de taina cu Nicolas Sarkozy, care a venit sontac-sontac, cu o mina usor chinuita.

Despre actualul presedinte al Frantei, Francois Hollande, mi-am facut o parere cu bune si mai putin bune. Nu debordeaza de charisma, dar l-a prins postura de facilitator al dialogului intre natiuni si mediator intre Putin si Obama sau Porosenko (cred ca de-asta ii era necaz lui Sarkozy). Cand zambeste, insa, parca isi pierde din credibilitate.

Am mai schimbat eu canalul fugitiv, insa tot pot sa zic ca am cautat cu insistenta vreo mecla familiara de pe esichierul politic romanesc si n-am vazut niciuna. N-a fost niciun oficial mioritic pe acolo sau i-au ignorat cei de la televiziunea franceza?