Dragoste și recrutare cu de-a sila se poate

După ce a atins straturi profunde ale credinței și îndoielii asupra ei prin capodopera Vozvrashchenie (Întoarcerea), Andrey Zvyagintsev și-a stabilizat arta și interesele cinematografice întru critica mai mult sau mai puțin fină a societății rusești contemporane.

Rețeta e următoarea:

O dramă (mai rusește, tragedie) personală, plasată într-un context în care apar, discret, dar foarte elocvent, corupția, dezumanizarea și autoritarismul sufocant în care se trăiește în Rusia prezentului.

S-au văzut lucruri în Leviafan.

S-au văzut lucruri în Nelyubov.

Se văd lucruri și în recentul Minotaur.

În căutarea unor povești care să-i susțină această cruciadă ideologică, regizorul nu se sfiește să preia fără menajamente o poveste care s-a mai tot spus (eu, unul, îi știu cel puțin două versiuni), despre fidelitate și dispariția ei și despre cum complicitatea e un linant suprinzător de bun pentru o căsnicie pe butuci.

Nu vă spun care, pentru că are un punct de cotitură șocant, care mi-a fost indiciu hotărâtor în a o identifica.

Filmul nu mai e original în structură, dar are destulă variație în desfășurarea gesturilor de scenă cu scenă.

De fapt, tocmai aceste diferențe sunt ce are Minotaur mai prețios.

Narațiunea are loc în plină operațiune specială, când deja Moscova însăși era atinsă de atacuri ucrainene și când aleanul rușilor de a se înrola e spre zero.

Cum sunt împinse recrutările cu baioneta în coaste de către autorități și cum influențează aceste cerințe cărora nu te poți opune evoluția personajului principal, un director executiv de compania așa-zis privată, sunt mărturii neprețuite despre cum se simte rusu’ în momentele astea (vezi și știrile care răzbat de acolo).

Deja hârșit în ce își propune să transmită, cineastul plasează aceste aspecte ca fiind aparent incidentale, dar de fapt atât de elocvente, încât probabil i-ar sta lui Putin în gât precum ceaiul cu Noviciok.

Dar nicio grijă, nu trec neobservate, căci stilistic, Zvyagintsev uzează de stilul său lent, care aduce aminte de al filmelor românești de pe începutul secolului XXI (faimosul Nou Val care i-a făcut pe Mungiu, Puiu et comp. apreciați în Vest și ironizați pe-aci).

Ca și în peliculele precedente, minimalismul impecabil al mizanscenei e în ton cu al interpretărilor. Dmitriy Mazurov și Iris Lebedeva mocnesc de pulsiuni (și le și lasă să se manifeste pe ici, pe colo), dar le acoperă cu un strat de placiditate care nu păcălește pe nimeni.

Dacă așa e viața rușilor care chiar o duc bine, atunci sunt deja înfrânți.

Și nu de Ucraina, ci de instinctul lor de supunere.