Spirit renascentist ca amploare intelectuală, obsesiv și încăpățânat, pesimist într-un mod care reușește să îndemne la reflecție, nu la depresie, Werner Herzog, deși are două mari reușite pe tărâmul cinematografiei pure, Aguire, der Zorn Gottes și Fitzcarraldo, este mult mai în elementul său de cineast pe cel al documentarelor.

De fapt, acest termen este incomplet, dacă nu chiar impropriu. Niciuna dintre producțiile de mai jos, doar câteva din filmografia regizorului, nu este pur informativă, ci are un șpil derivat din convingerile profunde ale autorului, care se decantează odată ce vizionezi mai mult de una.

Encounters at the End of the World – Herzog explorează Antarctica, dar nu doar sublimul și nemilosul peisaj hibernal, ci și mănunchiul de figuri omenești care o populează, cercetători care trebuie să fie animați de ceva special, încât să aleagă o asemenea claustrare. Dacă se va gândi vreodată cineva la o transpunere hollywoodiană a acestei investigații, un Zece negri mititei la Polul Sud, va fi nevoie să obțină permisiunea de a folosi brandul The Misfits.

Cave of Forgotten Dreams – treptat, am ajuns să îl consider pe Werner Herzog al doilea cel mai demn de invidiat om din lume, după Sir David Attenborough. Performanța care îl duce atât de sus în acest top este privilegiul de a filma în interiorul peșterii Chauvet, care conține cele mai vechi picturi rupestre descoperite până acum. Închis publicului și cu acces restricționat chiar pentru specialiști, acest loc deține niște comori pe care le putem admira îndelung prin intermediul reproducerilor de tot felul (iar producția de față este generoasă cu imagini excepționale), dar care sunt sortite a nu fi vreodată înțelese pe deplin, deși nu ne lipsesc deducțiile și analogiile în ceea ce le privește. Cel puțin Herzog așa crede și, ca să fie cât mai ilustrativ, își încheie eseul cu o metaforă de gradul III.

Lo and Behold: Reveries of the Connected World – deși aria de interes a lui Herzog este vastă, această exegeză a dezvoltării, beneficiilor și, mai ales, a scăderilor Internetului, este o realizare aparte. În locul imaginilor și peisajelor care îți taie respirația, avem discuții cu personalități una și una, nume grele care au pus bazele păienjenișului digital global sau specialiști care țin capul de afiș la conferințele TED. Evident, tonul e cam sumbru și reiese că am trăi cu sabia lui Damocles aproape de creștet, dar, grație accentului pus pe verbal și nu pe vizual, putem discerne două trăsături care fac pseudo-documentarele neamțului atât de captivante: inconfundabilul glas metalic-poticnit (deoarece, ca orice artist egocentric, insistă să și le nareze) și umorul care reușește să evadeze printre scârțâiturile corzilor vocale.

Into the Inferno – hotărât să ne demonstreze cât de insignifianți suntem pe această planetă, Herzog ne obligă să privim în craterele fumegânde și clocotinde ale vulcanilor activi. Spectacole dintr-acestea înfricoșătoare om mai fi văzut cu toții, dar, beneficiind de aportul expertului Clive Oppenheimer, regizorul călătorește din Vanuatu în Coreea de Nord (da, chiar acolo, v-am spus că e detestabil), și pentru a sonda credințele și ideile religioase pe care aceste indiferente și nemiloase zeități chtoniene le-au generat în rândul oamenilor care se încăpățânează să sălășluiască în preajma lor. Cu acest al patrulea film de non-ficțiune al său pe care i l-am vizionat (nu și ultimul, fără îndoială), i-am soluționat enigma personalității.

Werner Herzog poate să ne sperie cât vrea, dar e limpede că iubește această lume și vrea să o descopere și să creeze în și pentru ea.

Un om ca toții oamenii.