Peregrinarile cinematografice recente m-au purtat tot pe taramul animatiei, scurte de data aceasta. Cu pregnanta in mesaj pe care o degaja scurtmetrajele pentru a compensa durata redusa eram obisnuit, dar nu ma asteptam ca doua astfel de creatii sa imi ajunga la suflet, ignorand cu nonsalanta toate barierele pe care spiritul meu critic le construieste cu incapatanare.
La maison en petit cubes e un melancolic flux al memoriei involuntare pe care un batran solitar il parcurge cand e nevoit sa se scufunde in adancimile casei sale, in cautarea pipei preferate. Dincolo de metafora pasibila de multiple interpretari, a oceanului care creste in continuu si ii obliga pe oameni sa isi cladeasca noi si noi spatii de locuit, filmuletul induioseaza, intristeaza si chiar smulge un zambet (astept sa imi spuneti care e momentul acela). Are ceva din nostalgia melodiei Return to Innocence a celor de la Enigma si din inspiratia vorbelor lui Marin Sorescu: Cu mine se petrece ceva. O viata de om.
The Man Who Planted Trees are in comun cu La maison en petits cubes solitudinea personajului principal, dar difera radical prin mesaj. In timp ce primul este introspectiv, acesta este un indemn la actiunea bazat pe supremul argument: acela al exemplului. Un personaj fara nume (naratorul povestii) colinda muntii istovit si intalneste un pastor taciturn, dar ospitalier, care ii dezvaluie trista poveste a acelor locuri lipsite de vegetatie si de viata. Castigand increderea gazdei sale, povestitorul afla ca, in fiecare zi, ciobanul planteaza cate o suta de copaci.
Cromatica slujeste enorm puterea acestei istorisiri emotionante. Liniile si culorile se descompun si se recompun pentru a ne reda o poveste care se intinde pe multi ani, in care cenusiul initial si lipsit de viata, dominat de un vant aspru, se transforma treptat intr-o mare verde, in care viata reincepe sa palpite. Singura constanta ramane omul acesta neobosit, care planteaza zilnic copaci, fara a cere recunostinta, fara a face valva, fara a fi stiut de cineva. Vocea naratorului (Christopher Plummer in versiunea engleza, Philippe Noiret in cea franceza) ne conduce lin si fermecator si e greu sa crezi ca admiratia care razbate din ea este doar o interpretare si nu e autentica.
The Man Who Planted Trees e considerat o alegorie, dar eu refuz sa-l vad ca pe altceva decat ca pe o realitate.
