Paradoxul barocului

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Ceea ce numim baroc provine dintr-o perioadă paradoxală.

Era o epocă de profunde inegalități sociale, cu regi absolutiști și nobili înfumurați, dar și cu o masă de oameni nevoiași dintre care mulți nu aveau după ce bea apă, darămite să se bucure de beneficiile muzicii.

Și, cu toate acestea, compozițiile de atunci proiectează o aură de speranță și de liniște, așa cum s-a vădit la cel recent mai spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, centrat în jurul lui Vivaldi și Bach și al câtorva contemporani ai lor.

Un alt paradox a fost că, dacă perioada istorică aferentă barocului muzical a fost caracterizată de o crasă imobilitate socială (țăran te nășteai, țăran mureai), creațiile de atunci erau expresia dinamismului pur.

Să luăm de pildă Anotimpurile lui Vivaldi, dintre care concertul condus în stil adecvat de violonistul Dan Predoi ne-a oferit Primăvara.

Ascultând aceste capodopere, ai spune că sunt barocul vivaldian definitoriu, că nu mai există nimic în afara lor.

Ar fi o mare eroare, pentru că în prodigioasa sa carieră, marele roșcovan a plăsmuit și alte delicii înscrise în registrul sonor al barocului, precum Concertele în Mi sau Re minor pentru vioară și orchestră sau, o veritabilă revelație pentru mine, La Folia pentru vioară și orchestră, care e splendidă și antrenantă ca oricare dintre sezoanele muzicale de legendă.

Vorbeam despre rigida ierarhie socială a perioadei corespunzătoare barocului. În spatele ei domneau ura reciprocă dintre clasele sociale, însă n-ai bănui asta, dacă ți-ai întemeia impresia doar ascultând compozițiile lui Johann Sebastian Bach.

În spectacolul de la Filarmonica din Craiova am avut Concertul în La minor pentru vioară și orchestră și A Suita orchestrală a treia supranumită și Air, care te transportă într-o zonă astrală unde nu sunt nici durere, nici întristare.

Nu în ultimul rând, paradoxul barocului muzical vine și din cât de expresiv este, în ciuda caracterului limitat al diversității instrumentale.

În afară de orchestra de coarde strunită de Dan Predoi am mai avut clavecinul excelent interpretat de Samuel Guiu și cam atât.

Suntem departe de desfășurarea de forțe a unei simfonii romantice a unui Brahms, bunăoară, și totuși barocul acesta melodios a umplut sala filarmonicii și sufletele spectatorilor.

Muzica are darul de străbate istoria și de a o curăța de toate murdăriile.

P.S. Dacă vi se pare că mulți dintre instrumentiști, în frunte cu Dan Predoi, sunt îmbrăcați ca și cum ar fi urmat să se prezinte în fața Regelui-Soare, nu vă înșelați.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Povești nemuritoare

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Era odată ca niciodată o filarmonică.

Îi spunea Filarmonica ”Oltenia” din Craiova și avea drept misie să-și încânte spectatorii, inclusiv pe acest narator.

Pentru asta, pe lângă a ține calitatea muzicală sus, nu s-a sfiit să șteargă granițele cu alte arte.

Precum literatura, bunăoară.

Și așa avurăm parte de un spectacol dedicat Suitei de balet ”Frumoasa din pădurea adormită” a lui Piotr Ilici Ceaikovski.

Un Ceaikovski care pe acest narator l-a surprins un pic.

Un Ceaikovski mai colorat, mai jucăuș, mai puțin grav și predispus să se graveze în posteritate, precum Lacul lebedelor sau Spărgătorul de nuci, dar un Ceaikovski foarte eficient în a puncta momentele-cheie ale acestei povești.

Deși grosul reprezentanției a fost muzical, totul a fost integrat unei regii care a funcționat neașteptat de bine întru captivarea audienței, al cărei interval de vârsta varia de la 5 la 80 de ani, o victorie în sine.

Părțile operei au avut ca ramă narativă prezența actriței Monica Ardeleanu în dublă ipostază, de mașteră și de prințesă, cu simpatice incursiuni dincolo de cel de-al patrulea zid.

Ce-i drept, versiunea inspirată fățiș de Maleficent a Angelinei ”Hot Lips” Jolie i-a adus aminte acestui narator de Anomalia, fapt care l-a făcut să pufnească în râs, însă contribuția iscusitelor modulații ale vocii artistei craiovene la farmecul spectacolului a fost fără tăgadă.

De mare efect a fost și complicitatea tacită dintre actriță și dirijorul Liviu Condriuc, care le arunca uneori spectatorilor, incluzându-l și pe acest narator, o privire îmbogățită de un zâmbet aproape imperceptibil care parcă spunea:

E doar o poveste.

Da, dar e o poveste nemuritoare.

Și vor fi mai fi altele la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, altfel nu s-ar mai povesti.

Și-am încălecat pe-o șa și am ascultat povestea-așa!

Sursă imagini: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Camaieu muzical

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

În artele plastice, termenul de ”camaieu” denumește o pictură realizată în tonurile unei singure culori.

Nu e lucru ușor.

Să le dozezi, să le armonizezi, să le faci acceptate.

Însă o creație reușită își atinge scopul de a transmite ceva, așa cum a funcționat și abordarea celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, care și-au construit cel mai recent spectacol cu lucrări ale aceluiași compozitor, Edward Elgar, artistul englez care a concheta și cu pic cu chimia (sau să fi fost alchimie modernă?).

O să mă refer la aceste compoziții nu în ordinea lor cronologică din cadrul concertului, ci aceea a evoluției emoționale care mi s-a relevat ascultându-le.

Serenada în Mi minor pentru orchestră de coarde, op. 20 și Concertul în Mi minor pentru violoncel și orchestră, op. 85, la acesta din urmă beneficiind și de patosul excelent controlat al solistului Octavian Pop, mi s-au părut fațete ale mozaicului de neliniști care ne dau târcoale în perioada asta, precum niște erinii mai puțin stridente, dar nu mai puțin amenințătoare.

Oare lumea se afundă în nisipurile mișcătoare ale unui război?

Oare vom mai putea trăi ca înainte?

Oare ce ar trebuie să fac și încotro s-o iau?

Gânduri negre legitime, pe care nu avem încotro decât să le conștientizăm, dar pe care, așezându-le într-un peisaj mai amplu al speranței, le putem ține în frâu.

Pentru asta, nu strică un strop de iubire, iar Salut d’Amour, op. 12, una dintre cele mai cunoscute bucăți compuse de Edward Elgar, e binevenită.

Iar scurtimea ei, simbol al evanescenței acestui sentiment, este și o virtute.

Câteodată, să ațipești câteva minute în fotoliu te revigorează pentru toată ziua.

Câteodată, să asculți câteva minute de muzică mare te revigorează pentru toată săptămâna.

Cea mai puternică injecție de stare de bine a venit, însă, de la Pomp and circumstance, op. 39, nr. 1, în care s-au estompat fruntariile dintre noi, publicul, și forțele reunite ale orchestrei simfonice și coralei academice a Filarmonicii din Craiova, conduse cu bonomia-i fermă de Svilen Simeonov.

Coregrafia inspirată a momentului ne-a apropiat ca oameni și a lăsat muzica să desăvârșească acel sentiment de comuniune care te protejează de multe vitregii ale sorții.

Muzica nu poate rezolva problemele lumii.

Muzica poate rezolva problemele lumii.

Două ipoteze care par la fel de plauzibile.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Iarna nu-i ca iarna și vara nu-i ca vara

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Anotimpurile lui Vivaldi sunt acele compoziții atât de cunoscute și de iubite, încât depășesc cu mult sfera pasionaților de muzică clasică stricto senso.

Am constatat pe propriu-mi cortex că reacționez pavlovian când le aud.

Bucăți muzicale baroce, așadar beneficiind de primatul viorii ca mijloc de expresie, Anotimpurile pot primi oare adaosul unor alte instrumente?

Cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova mi-a dezvăluit că da.

Eram curios cum se integrează flautul, cu sonoritatea sa nobilă, ascuțită și mai adecvată, după mintea-mi de profan, muzicii elegiace, diafane, diferite de intensitatea creațiilor vivaldiene.

Două dintre Anotimpuri au fost supuse acestui superb experiment artistic și, deși amândouă mi-au plăcut, parcă să zic că Iarna a primit flautul mai bine decât Vara.

Oricum, ambele au beneficiat de prestația excepțională a lui Cătălin Oprițoiu, pe care l-am mai ascultat cu alte ocazii în calitate de solist, dar pe care nu l-am simțit niciodată atât de hotărât a insufla flautului acea veritabilă forță vitală pe care hindușii de odinioară o numeau Prana.

Se poate să fi contribuit la asta și dedicația pentru Mirela Tudorache, o camaradă într-ale acestui instrument, plecată mult prea devreme dintre noi.

Paradoxul nefericirii este că ne împinge uneori către lucruri înalte.

De la un italian am continuat cu o Italiană, adică Simfonia nr. 4 în La major, op. 90 a lui Felix Mendelssohn-Bartholdy, sub bagheta lui Florin Totan.

Dacă mai demult, această compoziție mi se părea expresia fidelă a lejerității și poftei de viață a poporului care ni i-a dat pe Michelangelo, Rafael și Leonardo, acum, grație abordării dirijorale, am perceput-o ca redând acea intensitate a manifestărilor, ilustrată la meciurile de fotbal, când câte un fotbalist italian protestează în fața arbitrului, furibund, dar inofensiv, cu mâna ridicată și degetele unite la vârf.

Un supliment surprinzător al concertului a fost suita de mici-discursuri presărate de dirijor înainte de și între bucățile muzicale. În general, astfel de intruziuni nu mi se par binevenite, dar patosul, dicția și coerența ideilor lui Florin Totan a fost un spectacol în sine, mai ales că figura sa m-a trimis cu gândul către un mare actor de la Hollywood – James Woods.

Redau aici îndemnul său de la final, știind că fiecare îl va interpreta cum îi va fi mai bine:

Citiți și rugați-vă!

Imaginile sunt surprinse de prietenul și tovarășul meu într-ale bloggeristicii, neobositul Daniel Botea.

Primul pas la Viena, al doilea la Craiova

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

De ceva timp, conștientizarea mea întru faptul că Pământul a mai efectuat o mișcare de revoluție în jurul Soarelui are loc în doi pași.

Primul este Concertul de Anul Nou de la Viena, care e ca senzația acea tare pe care o încerci deschizând geamul într-o dimineață de iarnă. După ce mintea a fost îmbuibată de petarde cu o seară înainte, eleganța de a colo e ca o purjare sufletească.

Însă trezirea definitivă, dușul rece, contactul nemijlocit cu muzica, are loc la Concertul de Anul Nou de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Ca masa de Revelion a românilor, spectacolul este garnisit cu de toate, iar ediția din debutul lui 2022 nu a dezmințit această tradiție a îmbelșugării artistice.

N-au lipsit compozițiile ca o punte cu evenimentul de la Musikverein, precum Polka Tristsch-Tasch sau Marșul Radetzky ale dinastiei Johann Strauss, dar nici unele neaoșe și săltărețe, precum Hora staccato de Grigoraș Dinicu sau hora din Trei dansuri românești de Theodor Rogalski.

Să ridice mâna cine n-a făcut niciodată confuzia între Dunărea Albastră a lui Johann Strauss Fiul și Valurile Dunării de Iosf Ivanovici (a mea e sus deja). Cei de la Filarmonica din Craiova au avut înțelepciunea de a ne ajuta să lămurim acest minunat duel, incluzându-le pe amândouă în program.

Au fost momente când am simțit împunsătura lui Eris, zeița discordiei, încercând să-mi dau seama care îmi place mai mult, dar m-am prins rapid că sunt în dilema lui Paris și că n-are sens să încep un Război Troian în propriu-mi cap, mai ales când în schemă a apărut și superbul Vals nr 2 din Suita a II-a de jazz a lui Dmitri Șostakovici.

Dacă e să trimitem semnale în Univers, menite să demonstreze altor posibile forme de viață că nu suntem doar o specie belicoasă și consumistă, cu acest triumvirat avem șanse să căpătăm până și bunăvoința klingonienilor.

Desertul se servește de obicei la final, dar acum a fost presărat pe tot cuprinsul concertului și a constat din porții gustoase precum Uvertura operei Coțofana hoață de Gioacchino Rossini, Can Can-ul din Orfeu în Infern al lui Jacques Offenbach (e veselie mare acolo jos, nu credeți?), Intermezzo din opera Cavalleria Rusticana de Pietro Mascagni, Bacchanale din opera Samson și Dalila de Camille Saint-Saens sau Uvertura operei Ruslan și Liudmila de Mihail Glinka.

Câteva cuvinte despre dirijorul Bogdan Vodă.

Că dă dovadă de o admirabilă dăruire, știam.

Că la un astfel de concert special consumă și mai multă energie, știam.

Dar, având în vedere că, la cererea unui public flămând și însetat de muzică bună, spectacolul se ține trei seri la rând, nu pot să nu trimit un gând de îngrijorare față de soarta acestui om care slujește arta muzicală cu o așa abnegație.

Dintre multiplele suplimente smulse orchestrei filarmonicii craiovene de un public entuziast s-a numărat și Polka Pizzicato a lui Johann Strauss Fiul, o compoziție redată pe bază de ciupituri.

Așa să fie și acest val 5 al pandemiei de Covid.

Față de mușcăturile hulpave ale precedentelor ofensive ale virusului, sper ca acesta doar să ne ciupească și să ne lase să trăim frumos și bine.

Că motive avem.

Vezi tot ce am scris mai sus.

Imaginile sunt surprinse de tovarășul meu de audiții și aplauze, Daniel Botea.

Omagiu eroului cunoscut

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Cei 250 de ani scurși de nașterea lui Ludwig van Beethoven au curățat figura omului de anumite detalii și ne-au lăsat cu un mit, întruchipat de lupta sa contra surzeniei sau acel portret glorios.

Însă, prin eforturile celor de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, care îi dedică în această stagiune o serie de concerte, Beethoven renaște și se recompune în mintea mea în moduri surprinzătoare și generoase.

Cel mai recent dintre aceste spectacole a debutat cu Simfonia nr. 1 în Do major, op. 21, o compoziție de o exuberanță foarte ne-beethoviană pentru mine. Nu că l-aș considera vreun apologet al genunilor sufletești, însă gravitatea pe care i-o cunoșteam din alte lucrări a contrastat frapant cu o arie aproape italiană prin vivacitatea ei. Să fi fost aici și influența dirijorului Roberto Parmeggiani?

Buna dispoziție astfel dobândită m-a pregătit în a absorbi pe deplin înălțarea pricinuită de cealaltă componentă a programului – Missa în Do major pentru soliști, cor și orchestră, op. 86, la care a conlucrat tot cel angrenaj grandios care este Orchestra Simfonică și Corala Academică (maestru de cor – Pavel Șopov) a Filarmonicii „Oltenia” din Craiova.

Ajuns aici, vă voi mărturisi că până în seara în care am audiat acest concert, gândurile îmi fuseseră asaltate de tristețea și revolta față de știrile despre Li Wenliang, medicul chinez din Wuhan, care și-a avertizat încă de anul trecut confrații în privința iminenței răspândirii virusului, fiind ignorat de aceștia ca o Cassandră, ba chiar mustrat și investigat de autorități.

Povestea ar fi una înălțătoare, dacă nu ar fi survenit și moartea acestui erou cunoscut din cauza aceluiași virus.

În acest context mental, Missa lui Beethoven mi-a apărut ca o vastă procesiune umano-muzicală, condusă de Renata Vari (soprană), Gabriella Varvari (mezzosoprană), Doru Iftene (tenor) și Sorin Drăniceanu (bas), îndreptându-se către monumentul închinat lui Li Wenliang, dar și altor eroi cunoscuți, dar prea puțin cinstiți de posteritate.

Sunt convins că Beethoven însuși n-ar avea nimic împotriva acestei vagi deturnări a creației sale, mai ales că ultimul cuvânt pe care l-am auzit a fost…

Pace.

Credit foto: Cătălin Obreja