Trădări somptuoase

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu cred că mi-aș fi dorit să mă nasc în Italia renascentistă.

Trădări, omoruri, corupție cât cuprinde.

Da, știu, pare că nu s-a schimbat nimic nici în prezent, dar era mai rău, de asta să fiți siguri.

Dar, recunosc, nu mă mai satur de produsele culturale ale Renașterii, fie că provin direct de atunci, fie că sunt contemporane, dar vizează acea perioadă.

Filmele reușite, de pildă, sunt prea multe, să fac chiar și o sumară trecere în revistă, mai ales că numărul sporește treptat, cea mai recentă intrare în această ilustră galerie fiind Prince of Foxes (1949).

Regizor este Henry King, specializat în pelicule care romanțează sugestiv evenimente reale (Wilson, The Song of Bernadette), iar aceasta nu face excepție.

Cesare Borgia este la apogeul puterii și se visează stăpânul absolut al Italie, iar orice orășel-stat pe care își ațintește privirea este pierdut.

Pentru a-și ușura sarcina de a ocupa un mic principat montan, condus într-un mod paternal-democratic de un conte bătrân, moderat în vorbe și fapte, Borgia îl trimite pe teren pe omul său de încredere, pentru a sluji ca agent provocator și a o seduce pe tinerica soție a liderului cetății.

Pe parcurs, sabotorul descoperă foloasele atitudinii senine a contelui, se îndrăgostește de contesa cea frumoasă și virtuoasă și se atașează de comunitatea care l-a primit cu brațele deschise.

O aventură previzibilă, dar antrenantă, agreabilă și somptuoasă din toate punctele de vedere.

Filmat în mare parte în Italia, Prince of Foxes a fost atât de scump, încât încât atotputernicul șef al studiourilor 20th Century Fox a decis să nu îl realizeze color, ci alb-negru, ca să mai reducă din costuri.

Posteritatea se întreabă astfel cât de spectaculos ar fi fost, dacă ar fi urmat coloratura unui The Agony and the Ecstasy, de pildă.

Îndrăznesc să spun că tocmai distincția pe care o conferă imaginea alb-negru sporește pitorescul costumelor, decorurilor sau peisajelor, culminând cu acele creste ca niște cuiburi de vultur din San Marino.

Cadrul material fastuos e înnobilat de interpretări reușite.

Filmul a fost neîndoios construit pentru a pune în valoare virilitatea și expresivitatea lui Tyrone Power, care se achită de sarcină cu dedicare și aplomb.

Restul distribuției, în care regăsim o combinație reușită de actori italieni și hollywoodieni (printre care și Everett Sloane, vechi colaborator al celui evocat mai jos), e, de asemenea, la înălțimea provocării.

Dar, pentru mine, plăcerea s-a concentrat în principal în a-l urmări pe Orson Welles întruchipându-l pe Cesare Borgia.

Nu doar că acest mare om de film a înțeles să-și îmbrace personajul cu acel aer luciferic și charismatic care l-a caracterizat și pe personajul real, însă între cei doi existau numeroase asemănări.

Personalități puternice, narcisiste, dominatoare, deloc de încredere, cu ambiții supraomenești.

Și unul, și altul au eșuat, dar și-au asigurat locul în istorie.

Prince of Foxes oferă aceeași plăcere cu a explora colțuri mai puține știute ale Italiei.

Uitate de lume, adăpostesc bijuterii de artă care te lasă mut de încântare.

Marlene rezistă

By Iulian in Filme 0 Comment

Ați văzut vreodată o persoană în vârstă, scofâlcită, împuținată, care totuși să aibă niște trăsături care să indice că a fost frumoasă odinioară?

La fel este și cu filmele.

Există unele care au îmbătrânit vizibil, dar care vădesc un farmec al trecutului sau care au mici detalii la fel de impresionante ca odinioară.

Este cazul peliculei Shanghai Express a lui Josef von Sternberg, care o are drept cap de afiș pe Marlene Dietrich.

Acțiunea are loc în mare parte în trenul eponim, care străbate drumul dintre Beijing și Shanghai într-o Chină a seniorilor războiului, adică sfâșiată de conflicte armate și de nesiguranță.

Colectivul de personaje care populează vagoanele este compus din figuri fistichii, pitorești și dătătoare de fiori adepților corectitudinii politice din prezent: un doctor englez scorțos și flegmatic, un american parior, un neamț ipohondru, o fată bătrână agasantă, un francez exagerat de afabil, un metis dubios, un misionar aprins, precum și faimoasa Shanghai Lily, damă sucitoare de gâturi de bărbați, însoțită de o localnică la fel de ochioasă.

Interacțiunile dintre ei sunt schematice și se concentrează în principal pe ambivalenta relație dintre sus-numita Shanghai Lily (Marlene Dietrich) și doctorul britanic (Clive Brook, aproape insuportabil prin morgă și dicție). Între cei doi e un veritabil cocktail Molotov de sentimente – afecțiune, revanșă, neîncredere, adversitate – potențate de un moment de mare cumpănă și pericol.

Soluționarea simplistă situațiilor e punctul cel mai nevralgic al filmului, iar pe mulți preponderența realizării de studio îi poate descuraja amarnic.

Există, totuși, momente când huruitul roților și pufăitul fumului de locomotivă încă își păstrează poezia regizorală.

Însă, dacă e un aspect cu care Shanghai Express rezistă timpului precum coafura din reclama cu intemperiile, aceasta este fără doar și poate Marlene Dietrich.

O prezență scenică care își menține forța de expresie, când orice din jur pare vetust, și o așa bogăție a reacțiilor, încât le contabilizezi pe toată durata filmului și tot ți se pare că nu le-ai cuprins pe toate.

Am înțeles astfel cum și-a construit Marlene Dietrich propriul mit hollywoodian, deși era uneori comparată cu Greta Garbo.

Nu știm ce părere avea Sfinxul suedez despre asta, n-a prins-o nimeni s-o întrebe.

Dar pe Marlene Dietrich această comparație a exasperat-o.

Se credea îndreptățită să fie divă cu drepturi depline.

Și avea dreptate.

Robert Eggers are mare încredere în oameni

By Iulian in Filme 0 Comment

Făcând The Lighthouse, Robert Eggers a dat dovadă de multă încredere în oameni.

Încredere că nu o să-l urască aceia care cred că un film este numai despre distracție facilă.

Încredere că nu o să-l deteste aceia care nu suportă să vadă degradarea fizică și morală a omului.

Încredere că n-o să se uite urât la el aceia care consideră că imaginea alb-negru e rezervată peliculelor cu subiect nobil sau elegant.

Încredere că n-o să-i poarte pică aceia care văd în faleze și faruri doar peisaje idilice, nu locuri ale pierzaniei.

Încredere că n-o să-l linșeze fanele lui Robert Pattison care îl știu doar din Twilight.

Încredere că n-o să se burzuluiască la el iubitorii de pescăruși.

Încredere că n-o să-l pizmuiască adoratorii Păsărilor lui Hitchcock, pentru că acelea de aici le fac pe cele din filmul lui Hitchcock să pară duioase.

Încredere că n-o să-i poarte sâmbetele aceia pe care i-a devastat emoțional izolarea din pandemie, pe care parcă a prefațat-o cu acest film (apărut în 2019).

Încredere că n-o să-i poarte râcă aceia care, crezând că știu engleză, o să fie doborâți de limbajul arhaic și marinăresc pe care îl folosesc cele două personaje.

Încredere că n-o să fie dușmănit de aceia care n-o văd ca sirenă decât pe Ariel a celor de la Disney.

Încredere că o să mai lucreze vreun actor cu el, după ce le-a făcut lui Willem Dafoe și Robert Pattinson.

Nu știu despre alții, dar eu, unul, nu i-am înșelat încrederea lui Robert Eggers și, ca recunoștință că mi-a acordat-o, i-o ofer pe a mea necondiționată pentru noul său film, The Northman, care vine în curând, în aprilie 2021.

Aveți încredere în Robert Eggers!