13 X 2 motive să redescoperim The 13th Warrior

Anul acesta se împlinesc 26 (2 X 13) de ani de când a apărut The 13th Warrior, un excelent film de acțiune, așa că iată mai jos tot atâtea motive de a fi descoperit:

1. Ideea intereferenței culturilor, arabul ajuns la vikingi și relatarea reală a lui Ahmad ibd Fadlan combinată cu Beowulf, pentru toate având a mulțumi lui Michael Crichton.

2. Antonio Banderas, în mare formă, expresivă și fizică, excelent ales să redea un arab.

3. Figura impozantă a lui Vladimir Kulich drept căpetenie a oamenilor nordului.

4. Modul cum se reliefează figura fiecăruia dintre ceilalți vikingi, precum Cei Șapte Samurai ai lui Kurosawa.

5. Farmecul inegalabil al unui Omar Sharif la senectute, în scurta lui apariția de la început.

6. Glorioasa coloană sonoră a lui Jerry Goldsmith (care știe exact ce să accentueze pentru a reda specificul civilizației pe care o tratează, vezi The Mummy).

7. Entuziasmanta scenă în care se anunță cei treisprezece războinici, numărați de Omar Sharif cu încântare crescândă.

8. Copleșitoarea declamație funerară a vikingilor.

9. Ținuturile cețoase pe care le străbate grupul protagoniștilor pe drakkar.

10. Faptul că realizatorii peliculei au rezistat tentației de a-l pune pe vreun viking să poarte coif cu coarne, una dintre marile făcături ale ficțiunii în ceea ce-i privește pe acești războinici.

11. Secvența în care personajul lui Antonio Banderas învață limba vikingilor într-o noapte (Neverosimilă? Da. Irezistibilă? DA!).

12. Modul cum vikingii râd de căluțul lui Ibd Fadlan.

13. Modul cum cal și călăreț le dau peste nas.

14. Modul cum vikingii râd de neputința arabului de a mânui o sabie de-a lor.

15. Iataganul pe care și-l face Banderas.

16. Modul cum râd iar vikingii de această armă.

16. Integrarea treptată, dar profundă a lui ibn Fadlan în rândul vajnicilor lui companioni.

17. Scena duelului și tâlcul ei.

18. Înfricoșătorii Wendoli.

19. Și mai înfricoșătoarea lor mumă.

20. Râurile de foc care se abat asupra localității apărate de protagoniști.

21. Scenele de luptă, intense și brutale.

22. Cum stai cu inimă la gură, știind cât de asimetric este conflictul.

23. Ideea că nu trebuie să îl aștepți pe dușman, trebuie să te duci tu peste el.

24. Confruntarea finală, cu tot tragismul și eroismul ei.

25. Reiterarea de maxim efect a copleșitoarei declamații funerare a vikingilor.

26. Se bea hidromel, când apare și pe la noi?

Nu e dracu’ așa negru până nu l-ai văzut cu HeyLED la Inspire Cinema

În mitologia romană există o zeitate interesantă, pe nume Janus.

Divinitatea cu doua fețe, care privește atât spre trecut, cât și spre viitor.

Cei de la Inspire Cinema și-au asumat aceeași sarcină de a ne conduce în ambele direcții ale lumii filmului.

Privesc spre trecut prin proiectul CINEMATECA, care a parcurs deja două sezoane, pregătindu-se cu voioșie de al treilea, și care a readus pe marele ecran capodopere ale cinematografiei pentru spectatorii mici și mari.

Privesc spre viitor, prin inaugurarea sălii HeyLED VIP+ din incinta cinematografului multiplex din Electroputere Parc, prima utilizare a acestei versiuni de echipament în Europa.

Tehnologia HeyLED propune un tip de ecran de ultimă generație, care ne dezvăluie un negru pur și implicit, contrast și luminozitate sporite, rezultatul fiind o coloratură cum n-am văzut până acum.

Un ecran HeyLED este alcătuit din 110 cabinete LED, având dimensiunile de 10 X 6 metri și însumând 2,2 milioane de pixeli.

Datorită nivelului de negru cauzat de reflexia scăzută, poate asigura și o imagine de înaltă calitate chiar și când există lumină ambientală, permițând folosirea sălilor de cinema și pentru alte tipuri de proiecții.

Puteți citi mai multe detalii pe site-ul celor de la Inspire Cinema, iar eu o să mă concentrez pe senzațiile-mi proprii sau pe care le-am observat la cei din jur în contact cu această tehnologie.

Pentru exemplificare, ni s-a arătat un videoclip în două versiuni, bidimensională și tridimensională. Dacă prima era impresionantă în sine, la cea de de-a doua am auzit exclamații care îmbinau surpriza cu încântarea, cum probabil a smuls trenul fraților Lumiere când l-au asmuțit asupra publicului acum mai bine de o sută de ani.

Cât despre autorul acestor rânduri, pe măsură ce se acomoda cu aproape supranaturala calitate a imaginii, începea să se lase în voia imaginației unor proiecții posibile, dacă nu chiar viitoare.

Oare cum ar fi acea superbă alegorie cu Deborah Kerr pe un asemenea ecran?

Sau acea aventură în Egiptul antic de care nu mă satur de când eram puștan?

Sau câteva pelicule ale unuia dintre cei mai meseriași regizori ai prezentului?

Și alte câte și mai câte.

Demonstrația cea mai amplă a fost o proiecție a filmului Bad Boys – Ride or Die, pe care organizatorii mărturiseau că au ales-o în lipsă de alte producții 3D relevante din această perioadă.

Însă s-a dovedit a fi o experiență spectaculoasă și foarte concludentă în privința imensului potențial al tehnologiei HeyLED.

Asta pentru că, spre deosebire de predecesorul Michael Bay, care prefera scene ample și explozii pe trei cvartale, regizorii Adid El Arbi și Bilall Falah au o abordare de proximitate, care te bagă în miezul acțiunii, pe direcția pumnilor sau în calea gloanțelor. Iar unghiurile inedite de filmare, inclusiv unele care au gâdilat nostalgia tuturor jucătorilor de FPS din sală, au ocupat tot ecranul acela amplu, întru sporirea adrenalinei.

Bineînțeles, tehnologia n-ar fi salvat un film nereușit, însă această a patra aventură a simpaticului tandem Will Smith – Martin Lawrence reușește să nu emane în niciun moment izul de ciorbă reîncălzită.

Trecerea inexorabilă a timpului nu i-a ocolit pe cei doi (parcă Will Smith iese mai bine aici), iar asta e pricină de diverse glume sau mecanisme narative, iar dacă tot e în floare corectitudinea politică în SUA, măcar e utilizată cu cap, pentru că avem un al treilea protagonist remarcabil în persoana lui Jacob Scipio alias Armando (știți cine e, dacă nu, mergeți de vizionați capitolul anterior), semn că importanța populației hispanice în America e un fapt incontestabil.

Pentru un film cu protagoniști de culoare (era să zic negri, dar nu vreau s-o pățesc ca arbitrul Colțescu), e remarcabil și câte glume cu înțeles echivoc sunt enunțate. Poate că Hollywoodul nu e pierdut cu totul.

Distribuția e întregită de dame bine și actori de toate palorile (Reggie rulz), toți gonind într-un iureș cinematografic despre corupție polițienească, traume ale trecutului și reconcilieri familiale.

Bad boys, bad boys
Whatcha gonna do?
Whatcha gonna do when they come for you?

Well, I’m gonna see them on a f*cking HeyLED screen, that’s what I’m gonna do.

Credit foto: Flori Manda, Kinga Dinnyes, Daniel Botea.

Nasterea omului nou

Un tip bine, care face pe inteligentul, dezordonat si sociopat, putin nebun, bataus de frunte, care se simte in largul lui in situatiile care cer pompare masiva de adrenalina. Ia sa vedem daca ii ghiciti numele.

James Bond? Nici pomeneala. John McClane? Ati vrea voi. Bine, bine, nu ne mai tine in tensiune atunci. Sherlock Holmes!!!

Da, asta e personajul pe care Guy Ritchie s-a gandit sa il resusciteze, chiar si numai cu numele.

Filmul Sherlock Holmes este unul agreabil si antrenant chiar daca sablonard, cu intrigi, conspiratii, masonerie, aluzii la Jack Spintecatorul, plasate temporal in Anglia victoriana. Ce m-a deranjat insa e pur si simplu titlul care i s-a dat.

Ca unul care se revendica de la sursa, adica de la cartile lui Sir Arthur Conan Doyle, ma declar profund dezamagit ca ceea ce eu consideram esenta detectivului Sherlock Holmes, adica inteligenta ca forma suprema de lupta impotriva faradelegii, este ignorata in cazul de fata sau redusa la minim. Robert Downey Jr, a carui interpretare ar fi fost meritorie daca ar fi purtat alt nume in film, nu are in comun cu personajul literar decat pasiunea pentru droguri, iar in putinele momente cand scenariul il obliga sa mimeze gandirea, nu are niciun dram din iritanta aroganta atat de memorabil sintetizata in: Elementar, dragul meu Watson!

Daca prin absurd, s-ar putea face abstractie de titlu, Sherlock Holmes nu este chiar un film de lepadat. Actiunea are ritm, scenariul e previzibil, dar face un pic de atmosfera, iar coloana sonora a lui Hans Zimmer e excelenta. Toate astea m-au facut sa reflectez asupra faptului ca asistam la instaurarea treptata a dictaturii senzatiilor, hiperactivitatii si dinamismului exagerat, care modeleaza creierele noilor generatii si care nu mai lasa loc intelectului, contemplatiei si calmului.

Pentru ca a distrus inca o reduta a culturii universale autentice, imaginati-va ca am ochii inlacrimati, vocea tremuranda si spun urmatoarele vorbe: Sa iti fie rusine, Guy Ritchie!