În pat cu dușmanul

By Iulian in Filme 0 Comment

Două mari acuze i se aduc lui Killers of the Flowers Moon al lui Martin Scorsese:

a) Este prea lung, are trei ore și jumătate. TREI ORE ȘI JUMĂTATE!

b) Este prea tezist (albii sunt răi, indienii sunt buni).

Pot să mai adaug eu una mică – patetismul anumitor scene.

Însă toate aceste acuze pot fi demontate.

O să încep cu tezismul.

Da, cunoaștem cu toții apetența Hollywoodului contemporan de a favoriza grupurile marginale și a pune cenușă în capul americanilor caucazieni (ca să nu zic albi, că așa voi fi nevoit să zic și negri și pățesc precum arbitrul Colțescu).

Însă filmul de față nu funcționează doar ca o frântură din evoluția deloc glorioasă a Statelor Unite ale Americii. Așa cum spunem și despre Libertate a lui Tudor Giurgiu, Killers of the Flower poate fi extrapolat ca arhetipal pentru un eveniment sau proces istoric, în cazul de față fiind vorba de fresca unui război altfel.

Privim conflagrațiile drept ample mișcări de trupe, cu fronturi largi și manevre complexe.

Dar un război se poate duce și în interiorul unei simple comunități, ca expresie a ciocnirii dintre două civilizații.

Iar rezultatul este, inevitabil, un genocid. Uman și cultural.

Aici s-a materializat în serie de crime căreia i-au căzut victime indieni din tribul Osage, răpuși pentru a se încasa de către rudele fețe-palide strecurate în familiile lor banii din exploatarea petrolului de pe teritoriul unde locuiau.

Merită menționat un aspect interesant despre care, mărturisesc, nu aveam habar. Imaginea încetățenită a băștinașilor amerindieni într-o SUA a începutului de secol XX este a unei populații tradiționale oropsite, silite să trăiască arhaic în rezervații restrânse.

Însă, prin eforturi diplomatice despre care, spre rușinea mea, iar trebuie să spun că nu știu mai nimic, aceștia obținuseră dreptul de a beneficia de pe urma resurselor din zona unde sălășluiau, rezultând o bunăstare care atrage atenția și invidia albilor.

Capul răutăților este personajul lui Robert De Niro, un fel de baron local, care își împinge nepotul nu foarte destupat la minte (Leonardo DiCaprio) să o ia de nevastă pe una dintre moștenitoarele dintr-o familie cu multe surori (Lily Gladstone).

Soțul infiltrat e părtaș la toate ororile puse la cale, dar dezvoltă și o afecțiune după puterile lui pentru consoartă și copii. De aici și toată drama care se coace și se umflă și plesnește la final.

Ajung astfel la chestiunea duratei.

Dacă Scorsese ar fi făcut Killers of the Flower Moon la lungimea standard de vreo două ore, i-ar fi ieșit probabil un Mississippi Burning, cu care împărtășește multe, de la tematică la desfășurare și deznodământ.

Un film lăudabil și atât.

Însă cele trei ore și jumătate fac personajele centrale ale acestei tragedii să se întrupeze pe deplin în conștiința noastră, ne lasă să adunăm revoltă sau atașament, astfel încât ancheta care ocupă ultima treime a peliculei să nu mai fie o simplă trama narativă, ci o luptă la care suntem părtași din tot sufletul.

Cele trei ore și jumătate ne dau și răgazul necesar să admirăm niște prestații actoricești demiurgice.

Robert De Niro face ce știe un mapamond că e stare să facă precum nimeni altcineva – să fie amenințător chiar și când zâmbește. Însă acest gigant al cinematografiei știe și să își adapteze personalitatea artistică binecunoscută la cerințele rolului (demagogie și duplicitate), astfel încât rezultă un individ atât de odios, încât îți provoacă un disconfort aproape organic.

El este politicianul care a acaparat o comunitate, pe care o ține în chingile subdezvoltării, în timp ce inaugurează mici obiective de doi lei, care e în cărdășie cu lumea interlopă, deși mimează respectabilitatea moralizatoare.

Ca păpușar, îl manevrează pe nepotul cel slab de minte, dar cu un dram de inimă.

Pentru o asemenea ambivalență îl avem pe Leonardo DiCaprio într-un alt mare rol.

Cât resurse are omul ăsta de a se reinventa și de a își asuma noi provocări!

E limpede că este figura centrală a filmului, că esența tragediei este zbaterea în care este prins, una atât de puternică, încât intelectul lui redus dă rateuri în toate părțile.

Istoria pornește de figuri malefice precum a liderului întruchipat de De Niro, dar este scrisă de unelte încuiate precum DiCaprio cel de aici.

Dacă de la acești doi mari știam, totuși, la ce să ne așteptăm, Lily Gladstone este o revelație aproape paradisiacă.

Alegerea ei este cea mai bună dintre toate deciziile inspirate pe care le-a luat Scorsese în acest film.

Chipul ei ei, de o placiditate tipică indiană, duce toate stările emoționale pe care soarta și cruzimea semenilor i le produc cu o atitudine care o apropie de sfințenie.

Când o urmăream, simțeam o senzație de deja-vu, atât în privința faciesului aparte, cât și a interpretării sublime.

Abia acum, scriind acest rânduri, memoria s-a milostivit de mine.

E Olivia de Havilland, mai ales în rolul din The Heiress.

Femeia care suferă, îndură, dar învață și să nu ierte.

Killers of the Flowers Moon are trei ore și jumătate, da.

O durată de neconceput pentru un creier omenesc obișnuit cu dopamina instantanee generată de TikTok.

Dar e nevoie de aceste trei ore și jumătate pentru ultima scena care îi aduce împreună pe Lily Gladstone și Leonardo DiCaprio.

Puteți să o căutați pe Youtube. Probabil nu vă va spune nimic.

Dar, după toată acumularea de durere și speranță a filmului, acest moment este unul dintre cele mai sfâșietoare ale artei marelui ecran.

Martin Scorsese a făcut Killers of the Flowers Moon să fie văzut în cinematograf, pentru ca acesta să nu moară.

Pentru tot ce ne-a oferit de-a lungul atâtor decenii, merită să îi respectăm dorința.

Încă o alternativă la Zeffirelli

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă, de Paşte, doriţi să vedeţi un film despre Iisus şi deja ştiţi Jesus of Nazareth al lui Franco Zeffirelli pe de rost, The Greatest Story Ever Told al lui George Stevens nu vă e la îndemână, iar The Passion of the Christ al lui Mel Gibson nu vă e pe plac, o alternativă ar fi The Last Temptation of the Christ al lui Martin Scorsese.

Bineînţeles, o relaxare a pretenţiilor doctrinare este obligatorie, altfel o să vă simţiţi ofensaţi de abordarea acestei pelicule.

Ideatic, se bazează pe romanul cu acelaşi nume al lui Nikos Kazantzakis şi accentuează metafora cupei pe care Mântuitorul ar vrea-o îndepărtată, precum şi conflictul astfel rezultat între o misiune înaltă şi aspiraţii mundane.

Privit în această cheie, The Last Temptation of the Christ nu mai aşa şocant în substanţă, deşi, la vremea lansării, i-a enervat într-atât pe unii habotnici, încât Scorsese a fost nevoit să umble cu gărzi de corp o bucată de vreme.

De fapt, după un început îndrăzneţ, povestea se aşează treptat în matca succesiunii episoadele biblice emblematice, totul culminând cu o secvenţă contrafactuală nu foarte subtilă, dar la fel de bine realizată precum restul producţiei.

Probabil că nervii obtuzilor au fost inflamaţi tocmai de această deosebită calitate artistică a filmului. Or fi intuit unii dintre ei că forma dictează uneori fondului, aşa cum a înţeles papalitatea când a dezlănţuit barocul împotriva Reformei.

Silit de un buget redus şi constrâns de un calendar pe fugă, Scorsese dă aici adevărata măsură a valorii sale. E aproape ridicol că Oscarul, pentru care această peliculă i-a mai adus o nominalizare, i-a venit peste ani pentru The Departed, care, excelent altminteri, e departe de prinosul de energie creativă manifestat în acest proiect cinematografic.

Filmat printre peisajele aride şi ruinele pitoreşti din Maroc, The Last Temptation of Christ are atât un aer de reconstituire istorică precum mini-seria lui Zeffirelli, cât şi un nimb de atemporalitate.

La această din urmă impresie a contribuit, fireşte, şi divina coloană sonoră compusă de Peter Gabriel, care a reunit sunete şi voci din diverse părţi ale lumii. O mare nedreptate pentru care membrii Academiei vor da socoteală la Judecata de Apoi este lipsa unei nominalizări pentru această meditație muzicală pe care o ascult periodic şi care mă pune în legătură cu metafizicul.

O alegere esenţială pentru eficacitatea emoţională a unei creaţii cinematografice cu o asemenea tematică este întotdeauna persoana actorului care îl interpretează pe Iisus.

Ca şi fiecare dintre confraţii amintiţi mai sus, şi Scorsese la rându-i s-a dovedit inspirat aplecându-se asupra lui Willem Dafoe, superb în pendularea continuă între figură mesianică şi fiinţă plăpândă, între siguranţă şi şovăială, între hieratism şi carnalitate.

Nenumărate scene relevă această perpetuă zbatere interioară, dar aceea în care reuşita sa actoricească, dar şi cea regizorală a lui Scorsese ating zenitul este învierea lui Lazăr. Accepţi sau nu simpla idee a acestui moment, însă n-ai cum să te sustragi tremurului interior pe care îl generează.

Există astfel de miracole? Nu ştiu, însă arta de a le înfăţişa este ea însăşi un miracol.

Din restul distribuţiei, onorabile, fără a fi strălucitoare, se remarcă Harvey Keitel, un Iuda ambiguizat (şi asta are darul să zgândăre pe cei închistaţi în iconografii unidimensionale), precum şi David Bowie (da, chiar el) într-o scurtă, dar foarte de efect apariţie drept Pilat din Pont.

Am ales să vă vorbesc despre The Last Temptation of Christ astăzi, pentru că este o zi de Paşte.

Însă filmul e despre oricare dintre zile, despre oricare dintre noi.

Este despre alegerile pe care le facem între familie şi carieră, între plăceri personale şi implicare socială, între dopamina prezentului şi oxitocina viitorului.

Înăuntrul meu erau străvechi forțe omenești și preomenești, întunecate, ale celui Viclean; înăuntrul meu erau străvechi forțe omenești și preomenești, luminoase, ale lui Dumnezeu; iar sufletul meu era câmpul de luptă unde aceste două armate se loveau și se uneau.

Luptă mare; îmi iubeam trupul și nu voiam să piară; îmi iubeam sufletul și nu voiam să decadă; mă căzneam să împac aceste două forțe cosmogonice potrivnice, să simtă că nu sunt dușmani, sunt colaboratori, și să se bucure, să mă bucur și eu împreună cu ei, de armonie.

(Nikos Kazantzakis, Ultima ispită a lui Hristos)