Socialism cu față umană

După încă un atac mârșav împotriva Ucraina, de data aceasta asupra unor spitale, inclusiv unul pediatric, se va adânci repulsia opiniei publice împotriva a tot ce vine sau a venit din Rusia.

Pot să înțeleg asta din punct de vedere psihologic, însă, chiar și așa, vă îndemn să nu ocoliți unul dintre cele mai mari filme mute sovietice, Zemlya (Pământ), poate tocmai pentru că este vorba de partea ucraineană a colosului odios de odinioară.

Pelicula a fost comandată lui Oleksandr Dovjenko de autorități, pentru a promova beneficiile colectivizării care, in acea perioadă – 1930 – intrau în contradicție cu metodele și mentalitățile arhaice ale satului tradițional.

Exact asta este și subiectul creației filmice: un tânăr arătos, bine pătruns de ideologia marxistă promovează colectivizarea și mecanizarea, stârnind dezaprobarea propriului tată și ura culacilor din zonă.

Înfruntarea ia o turnură tragică, dar înălțătoare întru idealurile socialismului.

Propagandă, veți spune.

Întocmai, însă Dovjenko nu e un simplu executant al ei, dimpotrivă, chiar mai mult ca Sergei Eisenstein, a împins limbajul cinematografic și poezia acestuia mai departe decât le-a fost pe plac mai-marilor bolșevici.

Zemlya este o suită de tablouri vivante remarcabile, fie prin structură, fie prin frumusețea pură a imaginilor.

Există secvențe memorabile, precum palpitanta deplasare a tractorului către sat, veritabilă cursă a celor două curente de opinie. Montajul de aici e strălucit, ca să nu mai zic de momentul irepetabil al alimentării carburatorului prin micționare.

Da, ați citit bine.

Însă aspectul care m-a impresionat cel mai mult la acest film mut este frumusețea indescriptibilă a chipurilor omenești pe care le înfățișează.

Poate doar la La passion de Jeanne d’Arc al lui Carl Theodor Dreyer să mai fi întâlnit atâta preocupare, ba nu, dragoste, față de figura umană.

Se vede o pasiune rembrandtiană pentru toate cutele și crevasele care brăzdează obrajii și o intensitate a privirii ca a monomanilor lui Gericault.

Tezismul pălește în fața sublimului.

În focul conflictelor tot mai aprige care ne înconjoară, e răcoritor să ne amintim asta.

Propagandă cu ștaif

Un film rusesc din anul 1938 nu poate fi decât de propagandă.

Un fapt ușor amuzant este că Aleksandr Nevski i-a ieșit atât de apăsat lui Serghei Eisenstein, încât, pentru a nu periclita aranjamentele care dus la Pactul Ribbentrop-Molotov, pelicula nici n-a rulat în cinematografe inițial.

Amorul dintre cele două state totalitariste n-a durat, însă, mult, așa că, după 1941, această superbă frescă hagiografică a luptei din Evul Mediu a unui cneaz rus împotriva invaziei cavalerilor teutoni a revenit la menirea-i dintâi, aceea de a organiza adevărul maniheic.

Nu prea e loc de subtilități în acest antagonism, dar o minte contemporană lucidă, conștientă de scopul filmului, și un ochi antrenat cu magia cinematografiei vor desluși dincolo de părtinire câteva calități deosebite.

Narațiunea e organizată pe secvențe care corespund vag actelor unei piese de teatru, iar fiecare este compusă cu maxim de efect scenic și retoric.

Dezbaterea publică din Novgorod este un exemplu, dar și mai abitir se vede măiestria de dirijor de impresii a lui Eisenstein în scenele care îi au în prim-plan pe detestații și detestabilii cavaleri teutoni. Înfățișările, gesturile, chipurile, sau aerul mistic abominabil nu sunt nici măcar tușe îngroșate, ci veritabile șanțuri trase cu dalta, însă funcționează. Tot ansamblul filmic ți-i plasează mental în tabăra opusă, chiar și în cazul tău, privitor de secol XXI, relaxat și pe deplin încrezător în propria obiectivitate.

Dar Eisentein n-a fost doar un iscusit propagandist, ci un artist veritabil, așa că există și o doză de încântare când îi privești pe acești Darth Vaderi multiplicați și îmbrăcați în alb.

Șarja cavaleriei lor în debutul bătăliei de pe lacul înghețat este zenitul sintaxei magice imagine-sunet. Tot acum am înțeles pe deplin și de ce legenda care învăluie acest film îi datorează mult coloanei sonore a lui Serghei Prokofiev.

Așa cum un Hans Zimmer sau John Williams s-au format profesional și artistic și sub influența modului cum acesta a îmbogățit auditiv o expunere vizuală, este limpede că atât de faimoasa secvență a încleștării armate dintre ruși și teutoni a influențat realizările de gen până în zilele noastre.

Braveheart, Gladiator, The Lord of the Rings sunt doar câteva titluri de producții în care se regăsesc crâmpeie din imensul spectacol orchestrat de Serghei Eisenstein.

Da, în filmul din 1938 se observă niște stângăcii, niște butaforii, niște copilării de execuție, dar ansamblul este grandios și copleșitor.

Propagandă să fie, monșer, dar să ne dea pe spate măcar!