Epoca filmului mut este precum arta perioadei preistorice. Aparţine ireversibil trecutului, e o expresie incipientă (unii ar spune naivă) a creativităţii, însă vârfurile sale te copleşesc în aceeaşi măsură ca o Capelă Sixtină sau o Poartă a Infernului.

Ce sunt picturile de la Lascaux, Altmamira sau Chauvet pentru acea perioadă este La passion de Jeanne d’Arc pentru filmul mut.

Aşa cum artiştii necunoscuţi ai acelei epoci străvechi au exploatat suprafeţele ondulate ale pereţilor cavernelor pentru a conferi picturilor lor o genială tridimensionalitate, tot aşa şi Carl Theodor Dreyer a extras din arta cinematografiei fără voci şi sunet o capodoperă în faţa căreia te înclini sfios, deşi numai uşor de urmărit nu este, mai ales pentru omul hiperactiv al secolului al XXI-lea.

Povestea din jurul filmului e ea însăşi din materia primă a legendelor: filmul a fost considerat pierdut, dar, prin anii ’80, s-a găsit o copie într-un spital de psihiatrie (ce loc lugubru, dar adecvat!) din Norvegia, Maria Falconetti nu a avut decât un rol de film, acesta (dar ce rol!), regizorul nu a permis utilizarea machiajului, iar scenariul se bazează pe rapoartele scrise păstrate chiar de la procesul Ioanei D’Arc.

Însă, complet ignorant să fii în privinţa acestor detalii, tot rămâi împietrit de fascinaţie contemplând realizarea artistică în sine.

Trei sferturi din durata sa, La passion de Jeanne d’Arc nu este decât o suită de prim-planuri, dar măiestria modului cum sunt filmate si claritatea de cristal a trăirilor transformă aceasta sintaxă aparent simplistă într-o dramă profundă şi de-a dreptul palpitantă. Asaltul întregului aparat clerical şi juridic asupra unei sărmane fete analfabete, care le ţine piept prin puterea credinţei, dar şi a logicii are ceva din acea imagine antologica, în care o siluetă umană îmbracată în alb ţine în loc o divizie de tancuri.

Interpretarea Mariei Falconetti venea precedată de ample elogii, aşa că eram curios cum anume o voi recepta. La început mi s-a părut că nu constă decât în a face ochii mari a nedumerire obstinată şi exaltare religioasă.

Ce greşeală am făcut!

M-am pripit, iar pe parcursul filmului am simţit o căinţă adâncă. Darul unic şi irepetabil pe care Maria Falconetti l-a făcut omenirii e greu de descris în cuvinte. Contrazice dictonul că la început a fost cuvântul şi subliniază ce spunea Ingmar Bergman:

Faţa omenească este cel mai frumos lucru din lume.

Aşa cum spuneam, trei pătrimi din durata peliculei sunt o intensă înşiruire de prim-planuri, însă ultima parte se desface, ia amploare, iar tragedia, dar şi înălţarea Ioanei D’Arc iau dimensiuni mitice. Tot acum, creaţia Mariei Falconetti transcende orice rămăşiţă de specific al filmului mut şi intră la rându-i în panteonul interpretărilor care au îmbogăţit această lume.

A privi La passion de Jeanne d’Arc este este o obligaţie într-o eră în care nu ne mai place să avem obligaţii, este un exerciţiu de răbdare într-o eră în care nu ne mai place să avem răbdare, este o formă de pietate într-o eră în care nu ne mai place să arătăm pietate.

Eu m-am supus, însă, acestor imperative şi ce fericit sunt!