Ați observat că, deși se spune că trăim în era raționalismului, una dintre cele mai frecvente afecțiuni de ordin mental este anxietatea?
Frica de acel ceva care nu e prezent, dar pe care psihicul nostru îl tratează ca pe o amenințare imediată?
Poate că această neliniște este adânc programată în structurile noastre corticale, cu scopuri pe care le vom afla vreodată.
Sau nu.
Cert este că această neliniște este stârnită cu mult stil și varietate în filmul japonez Kwaidan.
Regizată de Masaki Kobayashi, același care ne-a oferit și tensionatul Harakiri, pelicula este o colecție de patru povești în care muritorii au de interacționat, și nu în termeni dintre cei mai plăcuți, cu forțe supranaturale.
Bucata cântărețului orb care trebuie acoperit de tatuaje, pentru a nu cădea sub vraja războinicilor damnați, căzuți în bătălia navală de la Dan-no-ura, este poate cea care s-a impus posterității, dar ar fi o nedreptate să desconsiderăm realizarea stilistică și efectele psihologice ale celorlalte.
Fiecare te tulbură și ne scoate de pe făgașul liniștii sufletești. Nu este vreo reacție viscerală sau intensă, precum la horror-urile anglo-saxone sau europene, chiar și cele care nu fac abuzuri sanguinare.
Ce îți provoacă Kwaidan este o iminentă presimțire că se va întâmpla ceva în neregulă, precum și starea de neputință în a opri nefastele evenimente.
Compus fără vreo urmă de grabă, ca într-o ceremonie a ceaiului în care ești invitat de Necuratul, cu decoruri sugestive și o imagine color superbă, filmul este ca o vrajă.
Ești legat de mâini, de picioare, de neuroni și te lași condus fără putința sau voința de a i te poți împotrivi.
Inima îți bate mai tare, dar asta nu e o problemă.
E aproape o plăcere.
Să te temi înseamnă să fii încă în viață.