Domnule Coppola, ați ajuns prea târziu

Rar mi-a trecut prin fața ochilor vreun film care să fi fost precedat de mai multe critici decât Megalopolis al lui Francis Ford Coppola.

Am înțeles atunci cum de Cardinalul Richelieu era interesat să îi cunoască pe cei vorbiți de rău.

Au ceva merite, din moment ce sunt ponegriți așa, spunea el.

Acum că am vizionat filmul, pot înțelege stigmatele care îi se atribuie, dar n-am cum să nu menționez și anumite calități.

Sub titlu scrie mai de-o șchioapă ”O fabulă”.

E un amănunt important, care îi dă cineastului relativa libertate de a proceda cum crede în a-și compune mesajul, contând pe un acord tacit cu privitorul în privința obiectului lui.

Aici e o mare problemă.

Megalopolis încearcă o paralelă între decăderea Romei și cea a civilizației contemporane (identificate foarte incorect politic cu America, dar, hei, Coppola a trăit perioada când așa se credea).

Paralela devine uneori un melanj, așa că abundă referințele la personaje și apucături din Roma antică.

Dacă le știi, e un deliciu să le identifici.

Personajul jucat de Adam Driver e numit Cezar Catilina, adică un ambițios combinat cu un revoluționar.

Fiica lui e Iulia (Nathalie Emmanuel) și, mai ales la început, e o exhibiționistă, precum fata lui Augustus, de care s-a luat Ovidiu și s-a pomenit la Pontul Euxin.

Cel al lui Giancarlo Esposito e Cicero, care, la un moment dat, tună și fulgeră împotriva lui Catilina de la tribună, leit modelul său din antichitate.

Jon Voigt poartă numele de Hamilton Crassus III, e putred de bogat, dar e decrepit precum împăratul Claudius, lăsându-se dus de nas de Wow Platinum (da, chiar ăsta e numele personajului) al lui Audrey Plaza, o combinație de Messalina și Agrippina.

Shia Labeouf e Caligula cu altoi de Nero.

Iar exemple ar mai fi.

Însă cea mai deșteaptă și reușită transpunere a universului romanilor de odinioară în acest illo tempore modern al lui Coppola este secvența Vestalei, care cântă o melodie de-aia profundă și lentă de adolescentă în căutare de identitate, în timp ce se cer donații pentru ca ea să-și continue stilul de viață virginal.

Cum spuneam, o încântare să identifici toate acestea în Megalopolis.

Repet, dacă le știi.

Coppola, având scuza vârstei, poate, uită că, dacă e o problemă în prezent, e că oamenii nu mai citesc și n-au de unde să guste toate trimiterile lui intelectuale.

Hai că de monologul lui Shakespeare (interesant declamat de Adam Driver) or mai fi auzit, dar cele mai multe sunt inaccesibile.

De aici și o parte din aversiunea față de această peliculă.

Care, într-adevăr, are și scăderi evidente.

Nu suscită atașament emoțional.

E mai mult stil decât substanță.

Are momente lipsite de noimă.

Et cetera, cum spuneau romanii înșiși.

Cel mai grav este că Megalopolis a venit cu vreo două decenii întârziere.

Și nu zic asta, uitându-mă numai la efectele speciale care ar fi rupt pe la trecerea în noul mileniu, dar acum par ieftinele.

Nu, ideologia, aia cu tâlc cum o fi ea, e depășită.

Stimate domnule Coppola, cu tot respectul pe care vi-l port, apreciez că ne spuneți că vizionarii lipsiți de umanitate și bufonii plini de demagogie nu trebuie lăsați să modeleze societatea.

Dar, dacă nu vă chinuiați să îi puneți peruca aia ridicolă în cap lui Gary Oldman în Dracula și vă ocupați de alegoria asta, ca să iasă ca Apocalypse Now, poate că aveam o șansă în plus să nu îl avem pe portocaliul de Donald Trump la Casa Albă (a doua oară, nota bene!) și pe îngălatul de Elon Musk ca domnul Taie și spânzură în administrația lui.

Și nici nu vă falimentați degeaba.

Desuet de actualitate

In era cand e indicat sa iti acoperi camera de la laptop sau cand ar fi recomanabil sa nu ai discutii private in preajma televizorului celui nou, un film despre microfoane pitite in tocul usii ar aparea atat de desuet, incat ar fi rizibil.

Insa The Conversation e cu atat mai eficace acum, la peste jumatate de deceniu, pentru ca nu vizeaza tehnologia, ci acea stare de te simti urmarit din toate partile, pe care o numim clinic paranoia.

Un expert in supraveghere inregistreaza o conversatie intre o femeie casatorita si cel care pare a-i fi amant, din care reiese ca se tem pentru viata lor. Sotul ei ar fi un om violent, care ar reactiona brutal, daca ar afla ceva.

Aceasta deductie obtinuta din franturi de discutie trezeste o scanteie de constiinta in protagonistul admiral jucat de Gene Hackman, care demareaza o investigatie pe cont propriu.

Regizor si scenarist este Francis Ford Coppola, autorul unor filme mari, care aici are un spatiu de manevra mai intim si, ca urmare, mai concentrat artistic. Nu avem epopeice conflicte mafiote sau apocaliptice tablouri de razboi, insa modul cum actiunea este filtrata prin psihicul tot mai chinuit al personajului principal constituie cea mai inalta realizare a acestui cineast. Da, sunt perfect lucid cand spun asta.

Inca de la inceput am avut o impresie vag claustrofobica, in care sunetele par a avea o rezonanta sporita, amenintatoare, ca un ecou intr-o camera goala, iar scenariul cu vorbe trunchiate a sporit-o treptat.

Iar finalul, dincolo de surprizele sordide de pe parcurs, este cel care a desavarsit-o. Am vizionat The Conversation acum destui ani, insa tragismul ultimei imagini a lui Gene Hackman ma urmareste de atunci.

O lume in care esti privit si ascultat oriunde te-ai afla e, poate, mai sigura, insa nu e deloc confortabila.