In era cand e indicat sa iti acoperi camera de la laptop sau cand ar fi recomanabil sa nu ai discutii private in preajma televizorului celui nou, un film despre microfoane pitite in tocul usii ar aparea atat de desuet, incat ar fi rizibil.

Insa The Conversation e cu atat mai eficace acum, la peste jumatate de deceniu, pentru ca nu vizeaza tehnologia, ci acea stare de te simti urmarit din toate partile, pe care o numim clinic paranoia.

Un expert in supraveghere inregistreaza o conversatie intre o femeie casatorita si cel care pare a-i fi amant, din care reiese ca se tem pentru viata lor. Sotul ei ar fi un om violent, care ar reactiona brutal, daca ar afla ceva.

Aceasta deductie obtinuta din franturi de discutie trezeste o scanteie de constiinta in protagonistul admiral jucat de Gene Hackman, care demareaza o investigatie pe cont propriu.

Regizor si scenarist este Francis Ford Coppola, autorul unor filme mari, care aici are un spatiu de manevra mai intim si, ca urmare, mai concentrat artistic. Nu avem epopeice conflicte mafiote sau apocaliptice tablouri de razboi, insa modul cum actiunea este filtrata prin psihicul tot mai chinuit al personajului principal constituie cea mai inalta realizare a acestui cineast. Da, sunt perfect lucid cand spun asta.

Inca de la inceput am avut o impresie vag claustrofobica, in care sunetele par a avea o rezonanta sporita, amenintatoare, ca un ecou intr-o camera goala, iar scenariul cu vorbe trunchiate a sporit-o treptat.

Iar finalul, dincolo de surprizele sordide de pe parcurs, este cel care a desavarsit-o. Am vizionat The Conversation acum destui ani, insa tragismul ultimei imagini a lui Gene Hackman ma urmareste de atunci.

O lume in care esti privit si ascultat oriunde te-ai afla e, poate, mai sigura, insa nu e deloc confortabila.