Și prim-miniștrii britanici sunt abonați la Oscar

Acum ceva timp întreprindeam o pasionantă incursiune în istoria figurilor regale britanice, nominalizate și câștigătoare de Oscar.

De la un moment dat, însă, Marea Britanie a devenit monarhie constituțională, iar puterea executivă a trecut în mâinile primului ministru, funcție ocupată de personaje cel puțin la fel de interesante pentru cinematografie.

Haideți să parcurgem rapid și galeria locatarilor de la 10 Downing Street care au generat interpretări de Oscar.

***

În Disraeli (1929), George Arliss câștiga Oscarul pentru rol principal, întruchipându-l pe eponimul Benjamin Disraeli, savuros și cinic prim-ministru al Imperiului Britanic la apogeul său. Colecția vorbelor sale de duh este lungă cât o zi de post, iar una dintre preferatele mele este cea de mai jos.

Întrebat care este diferența dintre nenorocire și catastrofă, a răspuns:

Dacă Gladstone (principalul său adversar politic – n.m.) ar cădea în Tamisa, ar fi o nenorocire. Dar dacă cineva ar încerca să îl salveze, ar fi o catastrofă.

Ca stâlp al rezistenței britanice împotriva agresiunii naziste, Winston Churchill nu putea trece neobservat de lumea filmului. Mulți actori au încercat să îi recreeze manierismele și apucăturile (nu toate agreabile), dar niciunuia nu i-a ieșit atât de bine precum lui Gary Oldman în Darkest Hour (2017), detașat campion la actor în rol principal în acel sezon de Oscar.

Sub straturi colosale de machiaj, actorul face un rol extraordinar, folosindu-se cu precădere de ochi și de dicție. Replica de la scena prânzului cu regele e una dintre cele mai clare lecții de viață pe care mi-a fost dat să le aud vreodată în vreun film.

Deși The Iron Lady (2011) a fost catalogat pe scară largă drept o peliculă dezamăgitoare, nimeni nu i-a putut contesta lui Meryl Streep Oscarul pentru extraordinara performanță de a o readuce la viață pe Margaret Thatcher, prima femeie prim-ministru din istoria Marii Britanii, a cărei personalitate covârșitoare și ideologie drastică sunt încă subiect de admirație și aversiune.

Totuși, văzându-i pe epigonii care i-au urmat, sunt convins că și mulți dintre detractorii ei exclamă în gând:

Cum nu vii tu, De Fier Doamnă,

Ca punând mâna pe ei.

Să-i împarți în două cete,

În smintiți și în mișei.

Sunt tentat să spun că pentru rolul unui Boris Johnson nu se va lua niciun Oscar în viitorul apropiat.

Dar, dacă mă gândesc mai bine, nici despre Brexit nu mi-aș fi imaginat că se va putea întâmpla vreodată.

Și uite ce-a ieșit.

Stambulul face casă bună cu spionajul

This city was created by Allah primarily for the convenience of spies. Nobody ever found anybody in Istanbul.

O replică dintr-un film de mai jos, care rezumă minunat senzația pe care o ai odată ajuns în Istanbul.

Aglomerat, agitat, întortocheat, plesnind de istorie, punte între Est și Vest, acest oraș milenar pare făcut pentru a fi cadru cinematografic pentru spionaj și intrigi.

Nu e de mirare că, printre altele, în lista de mai jos, veți găsi trei ipostaze diferite ale unui anume agent pe care îl știe un mapamond întreg.

***

Tinker Tailor Soldier Spy – o poveste încurcată, dar nu lipsită de interes, avându-l în centru pe Gary Oldman, despre trădare și trădători în sânul serviciilor secrete britanice. La un moment dat, acțiunea se mută în zona Bosforului și îl are temporar în prim-plan pe un Tom Hardy cu o coafură discutabilă.

***

Skyfall – după uluitoare secvență a urmăririi din debutul lui Casino Royale, poate cea mai tare din analele cinematografiei, fiecare film James Bond cu Daniel Craig a avut sarcina să o recreeze în fel și chip și nici aceasta nu dezamăgește, utilizând motociclete și derulându-se prin și deasupra Marelui Bazar, acest labirint fascinant al negustoriei, un organism viu care palpită de viață și ciorovăieli și târguieli.

***

Argo – de acord, acțiunea se derulează în triunghiul Teheran – Hollywood – CIA, dar există o scenă care loc în Istanbul, mai precis în Hagia Sophia, și este preferata mea, ceea ce nu e puțin lucru, pentru un film care abundă în momente memorabile. După câteva cadre fugitive, excelent montate, care ne transportă acolo, îl găsim pe Ben Affleck privind domul cel măreț de la galeria superioară a edificiului, unde este abordat de un confrate, care îi vinde niște ponturi despre cum să o scoată la capăt în Iran. Îi vedem apoi plimbându-se în marea sală de jos, iar unghiurile, scenariul și interpretarea sunt o bijuterie de Oscar.

***

The World Is Not Enough – vă avertizez că voi face referire la chestiuni dinspre deznodământ, așa că săriți cu privirea acest paragraf, dacă n-ați apucat să vedeți filmul. După ce Sophie Marceau își da arama pe fața-i superbă, înfruntarea decisivă cu un Pierce Brosnan cătrănit are loc într-una dintre construcțiile învăluite de legendă de pe Bosfor, Turnul Fecioarei (zis și Turnul lui Leandru). Tot prin apele învolburate ale strâmtorii are loc și zbaterea submarină care îl opune pe Bond lui Robert Carlyle cel insensibil la durere.

***

5 Fingers – delicioasă poveste de spionaj, inspirată vag din evenimente reale, în care majordomul ambasadorului britanic din Ankara vinde nemților secrete în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Replici care de care mai savuroase (printre care și cea care deschide prezentul articol), un James Mason seducător, chiar și când e detestabil, și câteva imagini neprețuite cu un Istanbul de odinioară, de dinainte de a deveni orașul modern și atât de râvnit de turiști.

***

From Russia with Love – depășit în multe privințe (atitudinea față de femei, de pildă), acest al doilea film James Bond al lui Sean Connery rămâne unul remarcabil, iar faptul că are o parte consistentă realizată în Istanbul trebuie să fi contribuit la aprecierea de care încă se bucură. Avem ocazia să-l urmărim pe 007 prin Hagia Sophia, prin Cisterna Basilica, pe Bosfor sau în gara Sirkeci, în încercările sale de a le juca feste rușilor, neștiind că pe urmele sale este amenințătorul Robert Shaw.

Glorie răzuită de pe o capodoperă

Vă rog să vă uitați la imaginea de mai sus.

Nu ca să smulg laude, ci pentru a sublinia un aspect esențial în prezentarea peliculei Mank a lui David Fincher.

Pentru mine, Citizen Kane nu este doar un film mare, este un film de suflet.

Un film pe care l-am văzut de multe ori, inclusiv însoțit de comentariile unor Roger Ebert sau Peter Bogdanovich.

Un film pe care l-am răsucit din toate părțile, care și-a dezvăluit la fiecare vizionare noi detalii și simboluri, pe care le-am dibuit singur sau ghidat de alții.

Un film căruia nu îi poți găsi un înțeles definitiv, iar tocmai acesta este marele său înțeles.

În atare condiții, am putut să absorb cât mai multe dintre trimiterile intertextuale din producția cea recentă.

Am surâs la micile scene care le recreează pe cele din Citizen Kane, am identificat așa-zisele surse de inspirație ale situațiilor și personajelor, am prins conturul narativ prin care protagonistul se dezvăluie psihologic din interacțiunile cu alții, am regăsit jocul luminii și umbrelor și construirea cadrelor.

Însă, dacă tai acest cordon ombilical, prin care Mank își trage mult din seva sa creativă, filmul rămâne cam golaș și dezorientat.

În dulcele spirit al revizionismului pe care Hollywood-ul l-a manifestat întotdeauna, dar care a luat amploare recent, narațiunea modernă nu îl mai urmărește pe cineastul polivalent Orson Welles, ci pe scenaristul Herman J. Mankiewicz, care a venit cu scheletul inovator al poveștii devenită ulterior Citizen Kane.

Aici se cuvine a face o precizare. Deși Mank e destul de convingător în a vinde ipoteza că personajul jucat aici de Gary Oldman este principalul autor, există dovezi multiple, printre care o versiune a scenariului cu peste două sute de adnotări ale lui Orson Welles, că acesta din urmă și-a pus amprenta decisivă asupra formei finale a ce se spune și se întâmplă în producția din 1941.

Până la urmă, pe cine a prigonit William Randolph Hearst mai mult: pe Orson Welles sau pe Herman J. Mankiewicz, Iuda care a dat din casa unde a mâncat o pâine cu caviar o bucată bună de timp?

În plus, dacă urmărești filmografia ulterioară a lui Welles, cu stilistica, emfaza, egocentrismul și ambiguitățile ei, paternitatea capodoperei din 1941 nu mai e subiect de dubiu.

Citizen Kane este al lui Orson Welles.

După ce am clarificat această controversă, mai e ceva prin care Mank poate viețui pe cont propriu?

Răspunsul este un da cu oarecare mențiuni.

Hollywood-ul reconstituit de David Fincher este unul în care politica este bine impregnată, dar cu o ideologie inversă. Dominată de marii moguli ai studiourilor, precum David o. Selznik, Louis B. Mayer sau Irving Thalberg, lumea filmului este una a exploatării și manipulării, iar orice inițiativă de stânga e atacată cu ferocitate.

În acest univers al butaforiei și petrecerilor luxoase se mai găsește câte un Don Quijote deloc glorios, precum Mankiewicz al lui Oldman.

Alcoolic înveterat, condeier cinic, scenaristul este și un soț tandru sau un coleg plin de compasiune, în special față de de masa celor care trudesc și nu se regăsesc pe niciun afiș.

Fiecare dintre aceste felii ale personalității sale se relevă treptat și uneori chiar contradictoriu, iar aici nu mă sfiesc să laud inteligența cu care scriitura lui Jack Fincher a refăcut cel mai important și înălțător mesaj din Citizen Kane.

Că un om este un poliedru din care fiecare dintre noi nu vede decât o latură, două.

Modul strălucit cum Gary Oldman duce toată această încurcătură de emoții amestecate este principala calitate cu care Mank încearcă să iasă de sub umbra uriașă a operei la care se referă.

Cu el și cu Amanda Seyfried, filmul poate spera la o posteritate independentă. Dacă în privința protagonistului, suntem discret manipulați în a-l plăcea în ciuda defectelor, în ceea ce o privește pe ea, avem libertatea de a alege.

E o starletă mediocră și prostuță, ținută în lumina reflectoarelor de patronajul unui bătrân bogat și influent?

Sau e un suflet măcinat de dorința de a reuși, dar și de dorința de a fi autentic?

Acul impresiei variază, iar interpretarea lui Seyfried (poate cea mai sigură din viitoarele nominalizări la care filmul râvnește) îi dă câte un zvâc în ambele direcții.

Spuneam mai sus că un spectatorr care n-are treabă cu Citizen Kane ar privi Mank cam chiorâș.

Însă membrii Academiei au o pasiune pentru creațiile despre propria lor lume, așa că ne vom întâlni cu acest film la Oscarurile de la anul.

Mizez cu un grad ridicat de certitudine pe scenariul original, care beneficiază de argumentul unei povești de sprijin de toată frumusețea (scris de Jack Fincher, decedat între timp, acum mai bine de douăzeci de ani și pus în scenă de însuși fiul său), și pe Amanda Seyfried la cea mai bună actriță în rol secundar.

La secțiunea actor în rol principal, vreo trei locuri sunt deja arvunite (Sir Anthony Hopkins, Delroy Lindo, Chadwick Boseman), așa că Oldman are de muncit pentru o nominalizare.

Bănuiesc că David Fincher o să apară pe lista regizorilor, precum și multe dintre aspectele tehnice pe care le asamblează cu multă știință și precizie.

Iar filmul va concura negreșit pentru premiul suprem.

Îl și merită?

Cu riscul de a părea urâcios, o să spun că, dacă n-a câștigat Citizen Kane în 1942, ar fi o nedreptate să triumfe o odrasla vitregă a sa în 2021.

Cât de abscurd poate ajunge Hollywood-ul?

Nu e nevoie să răspundeți.

Ingeri si demoni

Inainte sa vad The Dark Knight, l-as fi descris in multe feluri: continuarea unui film naspa (pentru mine) – Batman Begins, filmul care m-a frapat prin faptul ca, timp de cateva zile a stat pe locul I in topul IMDB, exemplu de film la publicitatea caruia a contribuit un eveniment tragic.

Dupa ce l-am vazut, nu pot sa il descriu decat ca pe un imn inchinat iubirii fata de aproape, fata de cel de langa tine care iti greseste, te raneste sau habar nu are ce faci pentru el. Nu este un imn in versuri sau strofe, este un imn modern, compus din imagini, replici si actiuni. The Dark Knight are un scenariu pur si simplu frumos, poate cel mai frumos de la Citizen Kane incoace. Nu sunt numai eu cel care a simtit astfel: de la compozitorul Hans Zimmer la Gary Oldman, Aaron Eckhart, Morgan Freeman, Michael Caine sau Christian Bale, toti cei implicati in realizare au dat ce au avut mai bun pentru ca acest film sa se ridice la nivelul pe care il merita.

Iubirea este atat de puternica in The Dark Knight, tocmai pentru ca are de infruntat raul absolut. Doar nu credeati ca l-am uitat pe Heath Ledger? Nici nu il voi putea uita vreodata, pentru ca personajul sau, The Joker, aduna atata inteligenta, ura si dementa la un loc, incat numai efortul ca un actor sa interpreteze asa ceva mi se pare infricosator. Heath Ledger a indraznit sa se ridice pe culmile genialitatii si a platit scump pentru asta.

Pentru mine, The Dark Knight este Divina Comedie a zilelor noastre:

Mai mult sa spun nu-s vrednic prin cuvinte

Caci vrerii Sale potrivind pe-a mele,

Asemeni rotii ma-mpingea-nainte

Iubirea ce roteste roti si stele.