De ceva timp, documentarele sunt realizate cu o așa știință a narațiunii, încât produc efecte similare cu filmele de ficțiune. Un exemplu ar fi Icarus, care e compus cu un suspans cum nu vezi în multe pelicule de spionaj ieșite de la Hollywood.
În astfel de condiții, o întrebare legitimă ar fi cât mai este informare și cât mai este influențare într-un astfel de documentar.
Poate că, totuși, contează prea puțin aspectul faptic, ci mai mult concluzia și raționamentele generale astfel extrase, iar această perspectivă se aplică fără greș unei producții de gen nominalizate la Oscar în 2026 – The Perfect Neighbour.
Inițial, documentarul realizat de Geeta Gandbhir a avut un asumat scop politic.
Pornind de la constatarea că acele camere montate pe echipamentul polițiștilor vizează în principal populația de culoare, în cazul de față, din Florida, regizoarea s-a folosit preponderent de astfel de înregistrări pentru a ilustra un caz cutremurător.
Într-o comunitate mic-urbană, o mamă de culoare este împușcată prin ușă de o locatară caucaziană baricadată în propria casă, care invocă ulterior frica pentru propria viață.
Totul este culminarea conflictului latent între această din urmă femeie, singură și cu vădite probleme psihice și restul comunității, în condițiile în care copiii din zonă se joacă așa cum o fac de când lumea, făcând gălăgie sau câte o boroboață.
Cei care au copilărit la bloc știu că există mai întotdeauna un vecin ciufut, care spărgea mingea sau făcea scandal din te miri ce.
E aceeași situație, dar cu un deznodământ mult mai tragic.
Probabil că în America acest documentar a stârnit reacții mult mai polemice, însă pentru mine a fost un foarte util studiu asupra unei tipologii de psihologie a dereglării.
Protagonistă și principal personaj negativ, acea Susan Lorinzc care apasă pe trăgăci din frică sau furie sau, cine știe, chiar satisfacție mi-a apărut ca o figură aproape dostoievskiană.
Există acolo un istoric (real sau imaginar, nu e limpede) de traume și suferință, care reiese din anumite discuții, dar și alegere deliberată a damnării și un simț al îndreptățirii (în engleză, ”entitlement”), care se vădesc atunci când este pusă în fața dimensiunii reale a propriei fapte.
Acele minute când refuză pur și simplu să își asume că va fi arestată, că dovezile nu indică legitimă apărare, ci altceva mai adânc și mai nefast sunt vârful unui sentiment de disconfort care se acumulează pe tot parcursul documentarului, grației și acelei științe narative invocate la început.
Îmi pare rău pentru astfel de oameni, pe care loteria corticală sau povestea personală i-a îndepărtat de semeni, dar și știu că unii dintre ei sunt imuni la compasiune și toleranță, iar asta îi face periculoși în varii feluri.
Grea e viața asta în societate.
Dar e indispensabilă.
