Sezon de Nobel cinematografic și nu numai (3)

Suntem în ultima zi a sezonului Premiilor Nobel pe 2024, așa că închei și eu seria de articole dedicate unor creații cinematografice, dar nu numai, care au cumva legătură cu aceste înalte distincții.

Prima dată o să amintesc lapidar un roman de suspans intitulat Testamentul lui Nobel, scris de Liza Marklund, o contemporană a noastră și compatrioată a celui care a inițiat aceste premii, asta conferindu-i o perspectivă mai apropiată asupra umbrelor care planează asupra luptei pentru a le obține.

Cartea debutează cu un multiplu asasinat care are loc la o ceremonie de decernare a premiilor Nobel și continuă pe multe paliere, unul dintre acestea fiind obsesia personajului negativ de a ajunge să fie încununat acolo.

Pentru asta, nu se dă în lături de la cele mai infame lucruri, iar protagonista, o jurnalistă care a fost martoră la tragicele evenimente de la festivitate, se vede pusă în ingrata situație de a desluși ea însăși ițele complotului.

Narațiunea astfel rezultată este alertă, în dulcele stil scandinav pe care l-a inițiat răposatul Stieg Larsson.

***

O incursiune în culisele și ambițiile nefaste care domină dorința de a obține succesul, al cărui apogeu este un Nobel, este și filmul The Wife.

Un scriitor deja deja consacrat și la senectute (Jonathan Pryce) primește telefonul mult râvnit din partea Academiei Suedeze și călătorește la Stockholm pentru ceremonia de decernare a premiului alături de soție și fiul matur.

Rapid ne dăm seamă de tensiunile care domnesc în familie, în special între soț și soție, iar pe măsură ce pelicula înaintează, deslușim că, dincolo de povara domestică dusă de consoarta aflată mereu în umbra ilustrului scriitor, gloria literară a acestuia din urmă i se datorează ei mai mult decât ar fi etic acceptabil.

Glenn Close are o interpretare măiastră, elocventă, dar reținută și ar fi putut foarte bine să câștige Oscarul, după o lungă serie de nominalizări care au rămas fără rezultat. Rolul e de calibru, iar povestea datoriei pe care Academia, nu cea care dă Nobeluri, ci statuete, o avea față de ea era suficient de puternică, însă membrii ei au decis să se lase seduși de o fraudă.

Mai precis, să dea Oscarul pentru rol principal feminin din acel an Oliviei Colman care în The Favourite nu e deloc în prim-plan, având mai puțin timp de ecran decât Emma Stone sau Rachez Weisz, care au mers către categoria rol secundar.

Istoriile rateurilor celor două prestigioase instituții par a fi similare.

Pe Tolstoi l-au avut câțiva ani și l-au ignorat, sper să nu se întâmple la fel și cu Glenn Close, cât o mai avem printre noi.

Regizat cam static de Bjorn Runge, The Wife compensează prin prestații actoricești, pe lângă a protagonistei remarcându-se și a lui Jonathan Pryce, care e când vulnerabil, când dictatorial, când simpatic, când detestabil, sau a lui Christian Slater, un actor înzestrat, dar care parcă nu și-a valorificat niciodată potențialul, aici un fel de Mephistofel care îi îmbie pe toți să își dezlege limba întru a dezvălui secrete și frustrări.

Alfred Nobel a vrut ca premiile care îi poartă numele să fie acordate celor care duc omenirea mai sus, mai departe.

Așa a fost până acum?

Cu unele excepții, da.

Dar subliniez cuvântul ”excepții”.

Geniul nu e egal cu sfințenia.

Să nu uităm asta.

Decandenta are farmecul ei

reversal1Reversal of Fortune este un film care functioneaza dupa un dublu paradox. Are idee si executie bune, insa m-a lasat rece. M-a lasat rece, insa m-a entuziasmat.

Si acum sa luam cele doua paradoxuri pe rand. Povestea este un caz celebru din America anilor ’80, in care o doamna de neam se prabuseste in coma, iar sotul ei este pe rand, condamnat pentru tentativa de asasinat, si apoi achitat, gratie contributiei unui pasionat profesor de drept si a echipei pe care o aduna in jurul sau.

Partea cu procedurile avocatesti este cea care se supune primului paradox. Este inchegata, prezinta niste dileme interesante asupra rolului legii si a limitelor ei in raport cu dreptatea, iar actorii joaca onorabil, condusi fiind de un pasional Ron Silver in rolul profesorului Dershowitz.

Cu toate acestea, nu m-am putut sustrage senzatiei de platitudine care strabate toata aceasta trama narativa. N-am simtit suspans, n-am simtit tensiune, iar secundarul fir narativ pseudo-amoros al profesorului si fostei neveste este un fel de balast care iti mananca din timp.

Trebuie sa fiu obiectiv si sa recunosc ca nu imi dau seama clar daca aceasta lipsa de interes a fost generata de realizarea cinematografica in sine sau de contrastul cu cel de-al doilea paradox, intrupat in Jeremy Irons.

reversal2

Un rol de Oscar, pe care il validez si eu cu a mai apasata stampila virtuala de care sunt in stare. Irons este aristocratul decadent, politicos pana la afectare, cu vorba masurata si distanta, alunecos si concupiscent. Insa impune subtil – exista o scena in care sta in fata intregii echipe de avocati si studenti intr-ale legii, fara a fi simpatizat de vreunul dintre ei, insa ii domina intr-un mod pe care numai o educatie seculara a superioritatii o poate emana. Adaugati la asta si vocea sa inconfundabila, cu acel vag accent german metalic, si aveti imaginea completa a unui personaj putin spus memorabil.

Insa, ca si in cazul marelui nedreptatit al Oscarurilor de anul acesta, Michael Keaton, si la Jeremy Irons micile variatii dau adevarata masura a interpretarii. Filmul se bazeaza mult pe flash-back-uri, asa ca avem parte de versiuni diferite asupra a ce s-a intamplat. Vedem, asadar, fie un Claus von Bulow abominabil si calculat, fie unul un pic umil si chiar panicat.

reversal3

Imaginea care ruleaza cateva minute bune la inceputul filmului e sugestiva pentru mesajul de ansamblu al acestuia: conace aratoase, peluze frumos ingrijite, deci bani multi si fast pe masura. Insa, inauntru, colcaie de vicii si secrete murdare.

Parca e bine sa stai si la bloc.