Un Peck mai intepator

Twelveoclock1La cum sunt tendintele contemporane in munca, sa ceri angajatilor mai mult, tot mai mult, nu stiu daca e indicat din partea mea sa recomand Twelve O’Clock High.

Ideea filmului exact asta e: cum sa storci din niste oameni deja epuizati niste performante supraomenesti si sa ii convingi sa isi mai si doreasca asta.

Povestea are loc in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial, in cadrul unei unitati de aviatie americane, localizate in Europa si destinate bombardamentelor de zi, o actiune cu un grad ridicat de risc.

Moralul aviatorilor e jos de tot, iar comandantul (un foarte patimas in exprimare Gary Merrill) le e mai degraba frate mai mare, decat sef. Aceasta este situatia pe care isi propune sa o remedieze generalul interpretat de Gregory Peck. Desi un tip altminteri relaxat, protagonistul e pragmatic si adopta o atitudine dura pana la draconica, nu foarte in masura sa il faca popular.

Dar, treptat, isi gaseste aliati, cel mai important in persoana simpaticului ofiter de birou interepretat de Dean Jagger, impune disciplina si apar si rezultatele.

Twelveoclock2

Fara doar si poate, marele rol al lui Gregory Peck este acela al lui Atticus Finch din To Kill a Mockingbird, acel monument de integritate si demnitate umana care domina topurile eroilor din cinematografia universala. Insa, ma incumet sa spun ca aici Peck are o interpretare chiar mai nuantata. In primul rand, figura glaciala e o nouatate pentru cei care-i cunosc bonomia generica. Totusi, masca intrasigentei nu este perfecta – se mai strecoara cate un zambet, cate o expresie de compasiune sau aprobare, iar asta il face foarte simpatic, in ciuda faptului ca nimeni nu si-ar dori un asa sef. Iar la final demonstreaza ca un actor veritabil nu stapaneste doar subtilitatile psihologice, ci si manifestarile organice, somatice, ale unor stari precum tensiunea sau surmenarea (la distanta de aproape sase decenii, Tom Hanks dadea aceeasi masura a valorii sale in finalul din Captain Phillips).

Twelveoclock3

O scurta bucata a filmului impune la solemnitate si la reculegere. Luptele aeriene din Twelve O’Clock High includ si scene reale, filmate in timpul inclestarilor aeriene de deasupra Europei. Invinsi sau invingatori, fiecare dintre cei cazuti merita un omagiu pentru abnegatia cu care si-au facut datoria.

Twelveoclock4

 

Discriminari subtile

gentleman_agreementExista filme care au displacut multora (critici si public larg, deopotriva) si carora le-a fost contestata si aprecierea venita din alta parte. E cazul lui Gentleman’s Agreement care a castigat Oscarul pentru cel mai bun film in 1948 si care e acuzat a fi una dintre cele mai plictisitoare pelicule care au primit statueta cea mare.

Pot sa inteleg de ce e considerat astfel, pot sa inteleg si acuzele ca ar fi prafuit ca realizare si depasit ideologic, insa imi permit sa nu fiu intru totul de acord cu ele.

Ideea filmului e inedita, asta nu poate contesta nimeni: un jurnalist trebuie sa scrie un reportaj despre antisemitism si pretinde a fi el insusi evreu, simtind pe propria piele efectele atitudinii celorlalti.

La vremea respectiva, imediat dupa Holocaust, antisemitismul era neindoios un subiect delicat, insa acum ar trebui sa traim intr-o alta epoca, nu?

Dar haideti sa inlocuim antisemitism cu termenul mult mai vag de discriminare si filmul regizat de Elia Kazan devine un studiu chiar foarte subtil asupra acestui fenomen, pentru ca nu vizeaza actiunea salbatica a vreunor neonazisti apucati, ci taceri ale unor oameni respectabili sau mici decizii de la persoane altminteri animate de cele mai bune intentii.

Mult criticata a fost si idila dintre personajele principale, interpretate de Gregory Peck si Dorothy McGuire; intr-adevar, chiar si fiind indulgenti cu lentoarea sau candoarea acelei perioade, relatia dintre ei nu prea are darul sa suscite vreun interes emotional din partea privitorilor, insa tot atat de adevarat este ca evolutia ei slujeste mesajului. In aceste universuri intime se petrec fracturile cauzate de discriminare, aici se schimba destine datorita unor vorbe scapate inconstient.

Cu toate ca nu pare a fi depus vreun efort special, Gregory Peck este totusi cea mai potrivita alegere pentru acest rol grav, iar McGuire, desi patetica, se inscrie acceptabil in partitura ce ii este rezervata. Personajele secundare par mai dezghetate: Celeste Holme contureaza excelent o personalitate complexa, exagerat extrovertita, John Garfield penduleaza intre serenitate si impulsivitate, Anne Revere e captiva in limitele de mama suferinda, dar inteleapta, insa reda corect ambele ipostaze. Si, bonus, in rolul fiului, Dean Stockwell pustan. Nu stiti cine e? Holograma din Quantum Leap! Da, si eu m-am pocnit peste frunte de uimire.

In Gentleman’s Agreement, divertismentul pare secundar in fata moralei, insa asta nu e o scuza sa nu il vedeti.

gentleman_agreement3

Inclestari romantice

The Guns of Navarone are reputatia unui film solid despre Al Doilea Razboi Mondial. Vazandu-l, n-am putut sa nu ii remarc cateva cusururi, dar nu pot sa neg ca au fost si aspecte pe care le-am savurat pe deplin.

Gregory Peck este un flegmatic capitan ales sa conduca un detasament de comando, cu misiunea de a distruge doua tunuri gigantice, a caror forta infricosatoare si amplasare strategica impiedica flotele aliate sa patrunda intr-un arhipelag grecesc. In echipa de soc mai intra un grec versat (Anthony Quinn), o localnica din Rezistenta, aspra si energica (Irene Papas), un expert in explozibili, responsabil cu glumele englezesti (David Niven), precum si alte cateva personaje pe care scenariul incearca sa le contureze cat mai complex.

Impresia favorabila pe care mi-a facut acest film se hraneste cu precadere din prima sa parte. Timp de vreo ora, ii cunoastem pe protagonisti, ni se insufla senzatia de palpitant prin cateva replici bine plasate despre cat de riscanta este aceasta misiune, iar relatia dintre Peck si Quinn primeste din start un bonus bestial prin promisiunea grecului ca o sa-i faca de petrecanie colegului la sfarsitul razboiului.

Cand operatiunea se pune miscare, are aerul foarte misto si barbatesc al unor tipi unul si unul care stiu ce au de facut si care infrunta natura si oamenii fara sovaiala. Pe masura ce se afunda in teritoriul inamic, lucrurile se complica. Fapt foarte natural, de altfel, numai ca, odata cu inaintarea, incep sa apara si problemele filmului.

Sintetizate, acestea s-ar constitui in incredibila naivitate a personajelor negative, adica a nemtilor. Sunt de acord ca binele trebuie sa invinga raul, dar docilitatea cu care nazistii se comporta in avantajul echipei noastre e prea de tot in anumite momente. Unde mai pui ca engleza lor n-avea pic de accent german. Dar n-am facut vreo tragedie din toate astea, pentru ca as pune acest gen de probleme pe seama unei subtirimi perpetue care caracterizeaza blockbuster-urile.

In fond, asta e The Guns of Navarone. O mega-productie a timpurilor lui, cu un subiect ales de pe un taram batatorit, cu efecte speciale care la vremea lor au impresionat, iar acum, la 50 de ani, tot iti mai smulg un „Ia te uita”, si cu o distributie aleasa pentru a atrage atentia.

Cei trei care o domina au fiecare, singuri sau in tandem, momente de interpretare care le justifica reputatia de granzi nemuritori ai cinematografiei. Continui sa cred ca Gregory Peck a fost cel mai elegant actor care s-a nascut vreodata, iar, in cazul de fata, n-are nevoie decat de o spranceana ridicata si de acea voce care pare ca poate imblanzi si o fiara, pentru a fi perceput drept figura centrala a filmlui.

David Niven este intruchiparea perfecta a farmecului englezesc, chiar si cand acesta consta doar in glume slabute, iar Anthony Quinn domina cateva scene de efect, printr-o combinatie de vitalitate si inteligenta, ambele pe fondul unui aer de grec veridic (nu cred ca e o intamplare ca, la vreo trei ani dupa, Quinn a fost ales sa joace in Zorba Grecul, filmul datorita caruia cei mai multi au uitat ca e mexican si n-are nicio treaba cu noua Elada).

Cu toate scaparile lui, The Guns of Navarone este ca orice blockbuster cat de cat reusit: ofera multe, pentru multi.