Frații Benny și Josh Safdie au făcut mai multe filme împreună, dar anul trecut au hotărât să își încerce norocul pe cont propriu.
Benny a scos The Smashing Machine, un mulțumitor studiu asupra setei de performanță și luptei cu sine, cu un Dwayne The Rock Johnson dovedind abilități actoricești cu mult peste ce-i știa toată omenirea.
Prea sec, totuși, pentru gustul Academiei, pelicula sa n-a prins decât o meritată nominalizare pentru machiaj.
Gloria s-a îndreptat covârștitor către creația fratelui său, Josh, care ne propune un iureș necontenit în Marty Supreme.
Fără a-i scădea meritele acestui din urmă frate Safdie, merită menționat că filmul său este un fel de versiune pe amfetamine a unei producții anterioară a amândurora, Uncut Gems.
Și acolo, și aici, acțiunea îl urmărește pe un protagonist mare gargaragiu, aburitor și jucător, care trece prin fel și chip de pățanii încercând să dea acea lovitură care să îl înalțe peste mediocritatea unei existențe caracterizate de mici ciupeli.
Însă, dacă Uncut Gems se mulează pe aerul flecar, dar și ușor placid al lui Adam Sandler, Marty Supreme ni-l prezintă pe Timothee Chalamet mai bun ca oricând, ceea ce mare lucru, având în vedere că standardele pe care și le-a ridicat singur în ultimii ani sunt sus de tot.
Cu figura șoricească, volubilitatea wolfofwallstreetiană și expresivitatea demiurgică, e Muad’Dib mai dihai chiar decât în seria Dune. Și nu se luptă cu viermi de-alde Shalai Hulub, ci cu viermișorii care îl împing să mintă în dreapta și stânga, ca să facă rost de bani și să câștige trofeul cel mare din tenisul de masă.
Da, acest sport pe care unii nu îl iau deloc în serios (nu și eu, grație prietenului Mihai L., care îl respiră ca pe ozon) poate fi pretextul unei veritabile odisei picarești, cum ar fi scris Daniel Dafoe și Moliere într-o colaborare galatică de secolul XVII.
Timothee Chalamet o să-l bată anul ăsta pe Leonardo DiCaprio cu propriile-i arme.
Personajele cu care interacționează în fel și chip au pitorescul lor, uneori insalubru, și mărturisesc că am fost încântat să o revăd pe Gwyneth Paltrow în revenire de formă, dar și pe Fran Drescher, inubliabila dădacă (Mr. Sheffieeeeeld!), în micul rol al mamei derbedului protagonist.
Cât despre Odessa A’Zion, are momente când îi ține isonul lui Chalamet, dacă vă vine a crede.
Marty ăsta e Donald Trump când era tânăr.
Doar că e mult, mult mai simpatic.
Comediile proaste sunt triste, dar dramele psihologice proaste sunt plictisitoare.