Pixeli puțini, neuroni mulți (2)

Nu îmi întrebați cum am găsit timp, dar cumva am reușit și am avut de-a face și desface cu încă o serie de jocuri video care întrebuințează pixeli puțini și neuroni mulți.

***

The Colonel’s Bequest – un joc care e deja un fel de artefact arheologic, pentru că, vă vine să credeți sau nu, e făcut înainte de 1990.

Cadrul este curat de Agatha Christie: în America perioadei interbelică, o tânără studentă e o invitată de o prietenă pe moșia tipic sudistă a unchiului ei cel ciufut, s-au adunat rubedeniile acestuia, una mai dubioasă ca alta.

Rolul jucătorului este să exploreze continuu și să fie martor la cât mai multe dintre evenimentele macabre care se desfășoară treptat. Un mecanism ludic care poate părea greoi (mie, unuia, așa mi s-a părut în The Last Express), dar arhitectura conacul și a plantației este atât de sugestiv, iar tensiunea se acumulează atât de bine dozat, încât, după atâtea decenii, povestea rămâne captivantă.

Mă întreb dacă Rian Johnson, care e deja la treia ecranizare de acest gen, a jucat în copilărie The Colonel’s Bequest.

***

Sam & Max Hit the Road – un joc care lasă în urmă cu mult chiar și cel mai recent film The Naked Gun când vine vorba de ridicolul inteligent pe care îl propune.

Un câine cu alura și voce de Humphrey Bogart și amicul lui, un iepure hiperactiv și sadic, sunt detectivi particulari și le solicitată anchetarea dispariției de la circ a unui Yeti și a posibilei lui iubite, acrobata cu gât de girafă.

Și asta e doar premisa.

În investigația lor parcurg un fel de periplu turistic deșucheat prin toată America, iar personajele întâlnite sunt devastator de amuzante.

Ca joc, mă tem că abundă în situații de-a dreptul obscure, pe care un om cu diagnosticul sănătos la cap nu le-ar soluționa în veci, însă asta nu prea contează.

Dialogurile, de o inteligență și incorectitudine politică de neconceput azi, sunt atât de distractive, încât, ca să poți continua și să ai parte de mai multe, merită să trișezi și să te uiți pe Internet pentru ponturi.

Sau poți chiar să urmărești jocul rezolvat de cineva pe Youtube, e ca un film de animație pe care n-ar mai avea nimeni curaj să îl facă azi.

***

I Have No Mouth And I Must Scream – când am pornit prima dată jocul acesta, am avut un șoc dublat de o plăcere indescriptibilă.

Am descoperit că lumea aceasta a aventurilor ludice video, pe care o consideram lejeră, chiar și în cele mai elevate forme ale ei (vezi Indiana Jones and the Fate of Atlantis), poate să îți răscolească sufletul de-a dreptul.

Pornind de la povestirea SF eponimă a lui Harlam Ellison, jocul ne transpune într-un viitor post-apocaliptic, în care o entitate AI roasă de ură (discursul acela de la început!) și-a ales cinci victime pentru a le tortura, construindu-le experiențe virtuale în care își retrăiesc cele mai intense coșmaruri și păcate.

Știu că deja sună intens, dar aflați că unul dintre cei cinci este un alter ego al doctorului Mengele, iar bucata lui e puțin spus tulburătoare.

Nu că restul te-ar menaja mai mult.

Deși jocul este despre traumă și suferință, a-l parcurge te învață multe despre izbăvire și iertare.

***

Seria Blackwell – am folosit cuvântul ”serie”, pentru că mă refer conjugat la The Blackwell Bundle, care include patru episoade distincte, și la The Blackwell Epiphany, un joc distinct, apărut ulterior și care ne oferă un deznodământ al peripețiilor dinainte.

Ideea de la care pornește totul este inedită și excelent exploatată.

O tânără jurnalistă descoperă că are abilități de medium (ca in serialul eponim cu Patricia Arquette), ba mai mult, moștenește de la mătușa ei (la rându-i urmașă a mamei sale, bunica protagonistei) un companion-fantomă, un tip sarcastic și simpatic.

Împreună, au de ajutat stafiile care populează New York-ul, dezlegând misterele deceselor lor și conducându-i spre locul liniștii eterne, folosind-se atât de calitatea palpabilă a jurnalistei, cât și de abilitățile fantomei, care poate trece prin ziduri, de pildă.

Realizată de aceeași echipă care ne-a oferit The Shivah, seria uzează de tehnologii moderne, precum mail-ul sau motoarele de căutare, iar cazurile rezolvate sunt excelent scrise și invită la reflecție asupra mozaicului în perpetuă schimbare care este natura umană.

Nu ader la opinia generală că jocul final este cel mai bun, însă, ca ansamblu, este o poveste emoționantă și plină de învățăminte.

***

Milkmaid of the Milky Way – un joc mai simplu decât toate celelalte de pe această listă, însă suficient de solicitant și de pitoresc, să merite locul pe această listă.

Protagonista este o lăptăreasă din zona fiordurilor norvegiene își vede văcuțele răpite de o navă extraterestră, așa că pornește pe urmele lor, rezultatul fiind o aventură pasionantă și amuzantă, scrisă în rime.

Da, ați citit bine, toate replicile și textele acestui joc sunt rimate, iar versurile sunt foarte bine întoarse din condei, indiferent de situație.

Mecanismul acela al îmbătrânirii și tinereții este deștept utilizat narativ, iar morala poveștii este despre a merge mai departe și a nu te lăsa ținut în loc de trecut, indiferent cât de atașat ești de acesta.

Adăugam la asta că Milkmaid of the Milky Way este creația unui singur om (!) și avem o experiență ludică pe care merită să o răsplătim încercând-o și delectându-ne cu ea.

Cvasi-apostolul urii

Impresia favorabila pe care mi-a lasat-o cartea lui Michel Houellebecq se hraneste mult din primele pagini, unde o voce furibunda (n-am prea inteles daca autorul in persoana sau un alter ego sau vreun personaj al romanului) isi revarsa ura impotriva omenirii.

Fiorii de placere pe care i-am simtit (catalizati de recurenta expresiei „Temeti-va de cuvantul meu”) mi-au adus aminte de alte manifestari ale urii care m-au incantat de-a lungul timpului: inceputul unui excelent joc pe calculator, I Have No Mouth and I Must Scream, fabulosul discurs al lui Peter Finch din The Network sau Ura, poezia lui Alexandru Macedonski, pe care o veti gasi la finalul acestui articol. Traiasca intertextualitatea si cine a inventat-o, ca mari delicii mi-a adus pana acum!

Nici restul cartii nu e rau, brodand in jurul deja preferatelor teme ale lui Houllebecq: dezumanizarea si despiritualizarea lumii contemporane, hedonismul si cinismul care iau locul prieteniei si dragostei si o suma de altele pe care le stiti, ori de la el, ori de la altii care isi castiga painea infierandu-le.

Structura narativa castiga niscaive puncte la capitolul inedit. Vocea principala este a lui Daniel1, comediant de succes in prezent, care se confrunta cu goliciunea vieti sale si este terorizat de inexorabilul proces de imbatranire, care il indeparteaza, intr-un fel sau altul, de doua mari iubiri, o desteapta si o bunaciune, evident, entitati distincte (shhht, nu vrea sa aud nicio acuzatie de misoginism). Curiozitatea si valurile vietii il aduc in contact cu o secta tehnicist-ateista (care exista in realitate si despre care a facut Blogatu cateva emisiuni :)).

Fiind unul dintre preafericitii carora li se conserva ADN-ul, personajul nostru beneficiaza de o existenta perpetua, gratie unor fictive descoperiri in tehnologia clonarii si a ingineriei genetice, prin care faptura ii este duplicata, de fiecare data cand versiunea anterioara expira. Pentru continuitate si pentru a asigura transmiterea unei personalitati cat mai apropiate de cea originala, fiecare intrupare trebuie a isi redacteze memoriile. Asa apar in schema Daniel 24 si Daniel 25, fiecare in cate un moment cheie al existentei unei astfel de clone, numai bune pentru reflectii: sfarsitul si, respectiv, debutul intr-o noua viata.

Avem si cateva pagini de SF post-apocaliptic, cu un peisaj natural si uman gen Fallout sau Mad Max, dar nu prea conteaza oricum, pentru ca sunt scufundate in multele elucubratii ale lui Houellebecq, in care am simtit aceeasi nostalgie dupa o varsta fericita a omenirii, cand dragostea, comuniunea cu natura si solidaritatea chiar contau. Nu stiu daca asta nu e cumva vreun tertip motivational la care francezul recurge pentru a-si face dejectiile (pe care le scrie excelent, de altfel) mai suportabile de catre un anume segment al publicului; daca insa chiar crede ce exprima in Posibilitatea unei insule, atunci sa-i spuna cineva ca toate alea de mai sus exista si acum, numai ca n-a stiut el sa le caute.

De asta i-am si zis cvasi-apostol, pentru ca mai are scapari, fiind sub William Burroughs la capitolul puritate a urii.

Ca o concluzie: daca intr-adevar ajungem sa va prelungiti viata la nesfarsit prin mijloace artificiale, musai sa cititi si Posibilitatea unei insule; si chiar daca n-aveti norocul asta, tot puteti s-o cititi, pentru ca partile mai greoaie sau plictisitoare sunt dispensabile, fara a se pierde nimic din efectul romanului ca intreg.

Daca-as fi trasnet, v-as trasni,

V-as ineca, daca-as fi apa

Si v-as sapa mormantu-adanc,

Daca-as fi sapa.

Daca-as fi streang, v-as spanzura,

Daca-as fi spada v-as strapunge,

V-as urmari, daca-as fi glont,

Si v-as ajunge.

Dar eu, desi raman ce sunt,

O voce-adanca imi murmura

Ca sunt mai mult decat orice,

Caci eu, sunt ura.

(Alexandru Macedonski, Ura)

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru niste fiori ai urii :).