Am evoluat să spunem povești.

Bărbații spun povești femeilor.

Șamanii spun povești celor din trib.

Adulții spun povești copiilor.

Companiile spun povești clienților.

Fără povești, am fi morți.

Nu știu dacă fizic, dar sufletește, cu siguranță.

Three Thousand Years of Longing este despre povești.

Spune o poveste, țese în ea alte povești, îți arată cum funcționează poveștile, cum te păcălesc și te fascinează și aplică toate astea chiar pe tine.

Iar tu, spectator însetat de povești, aderi la orice fantasmagorie ți se servește.

O naratoloagă (folosesc termenul din traducerea românească, prea are o rezonanță haioasă) solitară și erudită merge la Istanbul pentru o conferință despre ce altceva decât povești.

În Marele Bazar descoperă o sticluță pe care o deschide accidental, eliberând un duh, care, pentru a-și câștiga pe deplin independența, e nevoit să îi îndeplinească trei dorințe.

Pe care ea n-are chef să și le pună.

Din încercarea lui de a o convinge pornește suita istorisirilor despre fostele-i captivități.

Care sunt exotice, neverosimile, fantastice, colorate, tragice, amuzante, intense și alte și mai câte.

Povești, carevasăzică.

Orice poate să spună povești, dar nu oricine e un povestitor.

Nu oricine știe să aleagă cuvintele, să dozeze efectele, să apese pedala hiperbolei, să lase la ralantiul posibilului, să aranjeze secvențe, să anticipeze, să amâne.

Tot așa, Three Thousand Years of Longing nu ar funcționa atât de bine, dacă nu ar fi o suită de alegeri inspirate.

În primul rând, faptul că o mare parte a ceea ce credem noi că este acțiune se petrece în Istanbul.

Locul unde se întâlnesc Estul și Vestul, unde luciditatea occidentală se ciocnește și se împletește cu relativitatea orientală, teatru al unei constelații de orori, idile și intrigi, punte între trecut și viitor.

Apoi, cei doi protagoniști. Cu Julia Roberts și George Clooney, plasați pe același palier de frumusețe, relația care se strânge treptat între naratologă și duh ar fi fost siropoasă. Dar între Tilda Swinton și Idris Elba, pitorești în feluri atât de diferite, conexiunea emoțională, aparent îngreunată, capătă substanță.

E precum efectul unei povești. Din nimic, din vorbe goale, se plămădesc idei, simțăminte, aspirații.

Continuăm cu scenariul. Fie că te aruncă intr-un illo tempore juma’ mitic, juma’ istoric, fie că întoarce în intimitatea unei camere de hotel, vorbele nu le lasă niciodată din gheare. Te fac să fii captivat, sceptic, amuzat, adică ascultătorul perfect de povești.

Iaca ajungem și la regie. E uimitor cum George Miller, la 77 de ani, după explozia din Mad Max: Fury Road, găsește resursele artistice și de înțelepciune de a pune în scenă o asemenea parabolă. De fapt, cred că numai o viața dedicată poveștilor poate conduce la o asemenea profundă și subtilă înțelegere a lor.

Laude se cuvin și ilustrului operatorului de imagine John Seale, care s-a întors de la pensie a doua oară, pentru a-și ajuta confratele regizor la realizarea unui film splendid din punct de vedere senzorial.

Mă uit în urmă în 2022 și nu găsesc decât The Northman care să se poată măsură din acest punct de vedere cu Three Thousand Years of Longing.

Mă uit în față în 2022 și mă îndoiesc că voi mai avea parte de o peliculă care să mă încânte într-atât.

Scriind toate acestea, am simțit nevoia să mă duc să o sărut pe mama pe frunte.

Ea mi-a citit povești, ea a știut ce povești să-mi pună în mână și când.

Deci, dragi părinți, lăsați telefoanele și laptopurile pe care citiți rândurile astea și duceți-vă și citiți povești cu copiii.

O să vă mulțumească mai târziu.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea despre Three Thousand Years of Longing așa.