Printre laureații Premiului Nobel pentru Pace ai ultimului deceniu se numără și Juan Manuel Santos, la acel moment președinte ale Columbiei, căruia i s-a decernat prestigioasa distincție pentru eforturile de a pune capăt războiului civil care îi măcina țara de mai bine de o jumătate de veac.

Un conflict sângeros, perpetuat de-a lungul multor generații și care, neîndoios, a provocat traume generaționale.

Încercarea de a se reconcilia și a expia acest trecut violent este tema centrală a romanului Forma ruinelor a lui Juan Gabriel Vasquez.

Demersul său îl apropie de cel similar din Austerlitz de W. G. Sebald, mai ales că și scriitorul columbian uzează de imagini, fotografii ale unor documente sau mărturii materiale, care îți tulbură confortul subconștient de ști că parcurgi literatură și dă greutate gnoseologică, chiar dacă iluzorie, narațiunii.

Însă, în timp ce romanul lui Sebald rămâne ermetic și vizează imposibilitatea recuperării memoriei, Vasquez vrea să ajungă undeva, vrea ca alter ego-ul său din carte să înțeleagă, și cititorii odată cu el.

Mai precis, atât naratorul său, cât și alte personaje importante ale volumului, se cufundă, fie ca sceptici, fie ca adepți, în ceea ce numim teoria conspirației.

O chestiune de mare actualitate, care a luat amploare odată cu recentele cataclisme ale pandemiei de Covid-19 și războaielor izbucnite în diverse părți ale mapamondului.

Odată cu ele, constatăm că există semeni de-ai noștri care construiesc scenarii ample, compacte, pentru a explica toate relele din lume.

Ce anume îi împinge spre a găsi o noimă în toate coincidențele?

E oare o formă de deficiență de intelect sau emoțională?

în Numărul zero, Umberto Eco cam asta tinde să ne spună, în stilu-i elocvent și aproape clinic.

Juan Gabriel Vasquez merge și pe linia asta, ba chiar plusează. Dacă italianul construiește o singură mostră de poveste conspiraționită impecabilă, columbianul conturează paralele între un asasinat politic din țara din 1948 și cel al lui Kennedy și o face atât de convingător, încât ți se reactivează toată scenarita promovată de Oliver Stone în JFK, de pildă.

Aceasta este partea care te pune în dispoziția de lector in fabula adecvată, pentru că urmează o paralelă și mai și, între același asasinat din 1948 și unul tot din istoria Columbiei, datând din 1914, căruia autorul îi alocă o parte bunicică de roman, o poveste în poveste captivantă în sine.

După toate acestea, concluzia ar fi precum la cărții lui Umberto Eco, dacă Vasquez nu ne-ar mai acorda încă o poveste, una sfâșietoare și revelatoare.

Poate că unii conspiraționiști sunt proști.

Dar poate și că unii dintre ei poartă în suflet răni care nu se pot cicatriza și care trebuie astfel umplute cu un paliativ care să facă abisul existenței suportabil.

După ce am dat ultima pagină din Forma ruinelor, am închis-o, m-am uitat prelung la ea și am bătut ușor cu palma pe copertă, așa cum fac cu acele cărți care apar de nicăieri și îmi dau un crâmpei de explicație pentru existență.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o investigației în istoria lucrurilor nevăzute.