Austerlitz a venit în fața-mi aureolat de laude pline de exaltare:

O evidentă carte de geniu.

Cartea a o mie de revelații.

Oare mai e încă posibilă măreția literară? Cum ar putea să mai arate o inițiativă literară nobilă?

Expus la toate acestea și la multe alte recomandări entuziaste, mi-a luat ceva timp până să înțeleg alegerile stilistice pe care le face W. G. Sebald în proza sa.

Cartea este prezentată ca odiseea recuperării memoriei unei persoane care descoperă că, având origini ebraice, a fost trimis de mică în Anglia, pentru a fi pusă la adăpost de antisemitismul care iradia din Germania nazistă spre țările înconjurătoarea.

Această anamneză, combinată cu drama evreilor în preajma și în timpul celui De-al Doilea Război Mondial nu este o noutate pe tărâmul literaturii.

Ceva similar întreprinde în mod strălucit și Giorgio Bassani în Grădinile Finzi-Contini.

Însă Austerlitz nu este despre aflarea adevărului, ci despre zădărnicia căutării lui.

Odată ce am înțeles că scopul general al romanului este să transmită această stare de a ști că unele lucruri sunt pe veci pierdute, am înțeles și apreciat modul aparent încurcat și necruțător în care o face Sebald.

Există un narator la persoana I, care ne redă ce îi relatează personajul eponim și nu sunt puține momentele când nu știi care dintre voci îți glăsuiește. O diluare a mărturiei, similară cu mecanismul din The Grand Budapest Hotel, care îi permite lui Wes Anderson să dea frâu liber celei mai deșănțate imaginații, la adăpost fiind de acuzele de lipsă de veridicitate.

Apoi, procesul de recuperare a trecutului nu este linear și structurat. Deseori deviază, e sufocat de excursuri arhitecturale, de elucubrații de tot felul. Obositoare în sine, dar utile acelui scop pe care îl menționam mai sus.

Poate cea mai surprinzătoare și controversată decizie stilistică a autorului rămâne introducerea unor fotografii reale, care însoțesc textul. Nu spun îl ilustrează, pentru că rolul lor nu este de a adăuga valoare documentară.

Bănuiesc că Sebald nu ne lasă să ne construim propria narațiune interioară, să atenuăm cumplita tristețe pe care și-a propus să o transmită cu mecanismele proprii psihicului fiecăruia.

Nu, suntem obligați să privim realitatea frustă. Ea există, e incontestabilă.

Așa cum a fost și va rămâne Holocaustul.

În plus, așa cum spuneam, ideea de baza a cărții este imposibilității resuscitării unui trecut anihilat brutal.

Austerlitz își căută părinții, dar, mergându-le pe urme, nu găsește decât locuri goale.

Bucăți de beton de tot felul.

Ce a fost ființă vie e trecut în neființă.

E neant.

Austerlitz nu e cartea a o mie de revelații, ci a uneia singure.

O epifanie atât de dureroasă, încât odată terminată cartea, am pus-o departe de mine.

Fizic.

Căci mesajul ei îmi dăinuie în minte.