Focu’ la ei

By Iulian in Filme 0 Comment

Iată că a apărut și al treilea film din universul Avatar.

Nu mai e un eveniment epocal, dar, o spun fără opreliști, e unul binevenit.

Într-un fel, acum, deja cunoscându-i SWOT-ul cinematografic, reușești mai bine să te bucuri de ce are James Cameron de oferit și să treci mai ușor peste scăderile de care e limpede că nu se va dezbăra cât o trăi.

Povestea din Avatar: Fire and Ash e continuarea celei din The Way of Water, dar mai puțin contemplativă și mai orientată spre acțiune și secvențe de anvergură.

Jake Sully, consoarta Netyri și toți ai lor au de înfruntat, pe lângă cohorta de dușmani umani anteriori, și pe unii din neamul lor, un clan cu apucături escatologice, care venerează focul, practică distrugerea și omorurile, nu se dau în lături de la a le comite cu arme moderne și sunt conduși de o șămăniță de o senzualitate demoniacă, pe nume Varang.

De fapt, câtă vreme filmul o are în prim-plan, mi-a suscitat interes și din punct de vedere emoțional, iar scena dintre ea și colonelul afurisit, personaj negativ încă din prima peliculă, are o intensitate de-a dreptul macbethiană.

Altminteri, ni se servesc aceleași conflicte morale și interpersonale cu care cei din generația mea au crescut încă din perioada generoasă și optimistă a Hollywoodului de ani ’90, atât de previzibile, încât, deși se soluționează după vreo două ore de narațiune, le știi dezodământul de cum apar.

Sunt practic, timpi de așteptare și repaus între porții din ceea ce regizorul e neîntrecut în a oferi – acțiune fulminantă și grandioasă.

Orice se poate spune despre Avatar: Fire and Ash, dar și că nu e spectaculos. Ba chiar aș zice că, din acest punct de vedere, e vârful de până acum al seriei.

Pe apă, în aer sau pe uscat, filmul explodează cu adrenalină, culoare și coregrafie, iar Cameron demonstrează că, deși nu a atins nivel de artă în tridimensional, precum Ang Lee sau Alfonso Cuaron, rămânul meseriașul suprem al acestei tehnologii.

Am verificat chiar acum și am văzut că Avatar al patrulea e în faza de post-producție, iar al cincilea e la rându-i în lucru.

Să îmi acorde un an, doi, să mă dezmeticesc și o să revin pe Pandora, căci nu-i rău acolo.

Razboiul sexelor

By Iulian in Filme 2 Comments

Asezarea astrelor sau o ciudata coincidenta a facut ca, anul acesta, la Oscaruri, sa se bata pentru distinctia de cel mai bun film, doua productii regizate si pastorite de doi fosti soti.

Unul este Avatar pe care l-a clocit James Cameron ani de-a randul, bagand o carca de bani in el, si altul este The Hurt Locker, pe care ex-consoarta sa, Kathryn Bigelow, l-a scos din te miri ce. Vazandu-le pe amandoua, afirm fara sa sovai ca femeia l-a facut pe barbat de departe si, culmea, aventurandu-se pe un teren masculin prin excelenta: razboiul.

Filmul urmareste infernala sarcina a unei echipe de genisti americani in Irak, care au de infruntat ostilitatea abia retinuta a unui intreg oras, concretizata foarte des prin bombe plantate in cele mai perfide moduri si locuri.

In The Hurt Locker exista doua mari laturi care, si aici e meritul de netagaduit al fostei doamne Cameron, coexista si se completeaza fara vreo urma de artificialitate. Una e tensiunea razboiului purtat impotriva unui dusman invizibil, incredibil realizata prin cadre scurte, rapide, absenta aproape totala a muzicii de fundal, linistea rezultata fiind de-a dreptul insuportabila, si samburii de nebunie pe care ii afiseaza intepretul principal Jeremy Renner atunci cand are de-a face cu o bomba artizanala pe care trebuie sa o dezamorseze in cateva secunde (atitudine care se incadreaza la fix in conceptul poeziei razboiului, pe care l-am descris acum ceva timp).

Cealalta este drama psihologica a soldatilor, pe care razboiul si moartea ii dezumanizeaza si drogheaza sau, dimpotriva, le dezvaluie adevaratele valori ale vietii. Jeremy Renner e punctul unificator al celor doua. Pe cat de fascinant e sa ii urmaresti reactiile in timp ce da de cap unui mecanism al mortii, pe atat de provocator e sa deslusesti ramasitele de camaraderie si umanitate pe care le manifesta de-a lungul filmului. Nici actorii care ii intruchipeaza pe colegii sai de echipa (Anthony Mackie si Brian Gerarghty) nu sunt mai prejos in privinta expresivitatii si a naturaletii. Scurta aparitie a lui Ralph Fiennes in rolul unui dubios vanator de recompense cu accent britanic mi s-a parut un premeditat derapaj in absurd, menit sa accentueze realismul frust al peliculei in general.

Indiferent ce opinie ai avea fata de invazia americana din Irak, e greu sa nu simpatizezi cu personajele soldatilor americani si sa tremuri la gandul ca, in orice moment, ar putea sa fie facuti bucati de vreo bomba pitita intr-un loc oarecare. Nu e manipulare, pentru ca nu exista nicio frantura de apologie a luptei pentru apararea democratiei. E doar compasiune pentru niste oameni care infrunta moartea in numele altora.

Cred ca fenomenul razboiului din Vietnam se repeta si in cazul celui din Irak. Dupa ce pasiunile patriotarde s-au stins, incep sa apara filme mai patrunzatoare (In the Valley of Elah) sau demne de Oscar (The Hurt Locker).

Fost-am si la Avatar

By Iulian in Filme 7 Comments

O precizare se cuvine facuta inca de la inceput: eu am vazut filmul 2d, asa ca admit, fata de admiratorii infocati ai acestui film, ca acel 1d lipsa mi-a influentat poate perceptia.

Tot lor e cazul sa le spun ca am vazut filme 3d la viata mea si am simtit, chiar si fara IMAX sau ochelari, ca imaginile din Avatar sunt de asa natura facute, incat sa imi dea impresia ca intra peste mine in sala.

Avatar este un film remarcabil, atat in ceea ce priveste calitatile, cat mai ales defectele. Are efecte speciale remarcabile, coplesitor de multe si apasate influente si pastise din alte productii consacrate si, mai presus de toate, o puerilitate remarcabila.

Despre efecte nu e cazul sa insist; le stiti sau le veti vedea cu ochii vostri, bidimensionali sau tridimensionali. Suficient sa spun ca imaginile care m-au captivat inca de pe vremea cand am vazut teaser-ul sunt pe masura asteptarilor.

Povestea: un soldat imobilizat in carucior (Nascut pe 4 iulie!) ajunge pe o planeta numita Pandora, unde devine membru al unei echipe de cercetatori care intra in corpurile catorva exemplare de bastinasi, inalti, albastri si foarte incapatanati. Belicos la inceput, se indragosteste de o aliena cu coada sexi, invata caile vietii acestora bla bla. Nu va lasati inselati de aceste ultime cuvinte. Povestea in sine este frumoasa – sa nu-mi spuna mie nimeni ca nu si-ar dori sa-si gaseasca menirea, adevarata dragoste si o comunitate in care sa se simta in largul lui.

Problema e ca scenariul nu face nici un efort sa se distanteze de Ultimul Samurai, Pocahontas sau Dansand cu lupii, pe care le mirosi de la o posta, iar cine simte ca filmul nu il solicita intelectual prea mult (adica toti cu IQ-ul peste 60) poate incerca sa identifice si alte filme din care a luat James Cameron si a indesat in al lui. Eu unul am mai simtit un iz de Apocalypto si – de asta sunt foarte mandru pentru ca e foarte de detaliu – am recunoscut in imensul pasaroi pe care personajul principal il captureaza ca sa se reabiliteze in fata tribului si a alesei pe ferocele creaturi din Pitch Black.

Vorbeam de pueril. Sigorney Weaver care face pe ecologista dura, dar fumeaza pretutindeni, colonelul agresiv si grizonant* care, cand se afla la carma navei, are nume de cod Tata Dragon, oglinda retrovizoare de la robotii ultrasofisticati si figurile de mohicani animalizati ale bastinasilor sunt doar cateva dintre motivele pentru care am avut dezlegare sa rad chiar si in scenele cu mare incarcatura emotionala.

Nu cred ca e cazul sa cad in tragic si sa spun ca Avatar deschide calea unui nou tip de filme, care nu se mai adreseaza cognitivului, ci doar senzorialului, adica mai pe romaneste – tampesc, pentru ca puterea de a alege ce si cum vedem e a noastra.

*Ii multumesc lui Luis ca m-a luminat in privinta modul cum se scrie si se spune corect acest cuvant.

In asteptarea unui wooooow

By Iulian in De prin satul planetar 4 Comments

Il mai stiti pe James Cameron? E acel regizor care a facut Titanic, povestea aia care a dat un impuls formidabil industriei producatoare de servetele la pachet, a aruncat un blestem pe Leo Dicaprio, pe care nu l-a putut scutura nici pana acum, a dus efectele speciale la un nivel nemaivazut si a luat o carca de Oscaruri.

La o duzina de ani de-atunci, ne pregateste ceva similar, dar la o scara adusa la zi. Priviti si va minunati!

P.S. Sa dati fullscreen, ca sa va dumiriti pe deplin de ce ne asteapta.