Nomadland avant la lettre

Cea mai mare calitate a filmului proaspăt oscarizat Nomadland este că prezintă într-un mod pitoresc, dar și veridic o latură a realității sociale din Statele Unite ale Americii și, de ce nu, chiar din lume (de curând am auzit că niște rude și-au cumpărat rulotă).

Dar existența unui asemenea segment de populație veșnic pe drumuri, în parte din cauza pauperizării, nu este o noutate.

Cu vreo opt decenii în urmă, Sullivan’s Travels se aventura pe același teritoriu al Americii dezrădăcinate și deprimate, dar într-un registru stilistic diferit, cel al originalului Preston Sturges.

Un regizor de comedii ușurele (Joel McCrea) simte o criză existențială și se hotărăște să purceadă la drum ca un hobo (om fără casă din perioada Marii Crize), pentru a-și spori cunoașterea asupra vieții de dincolo de Hollywood și a avea inspirație pentru filme grave, menite a face lumea mai bună.

Producătorii care fac bani buni de pe urma creațiilor sale nu vor să își primejduiască sursa de venit, așa că îl înzestrează cu un veritabil alai, dar lucrurile iau tot felul de întorsături neprevăzute, iar protagonistul are parte de situații mai dihai decât și-ar fi imaginat.

Nu lipsește nici latura sentimentală, în care intervine figura interesantă și blondă a Veronicăi Lake, în rolul unei tinere actrițe ambițioase, dar oneste.

Filmul e fracturat, fiind compus din segmente de tonalități diferite, nu foarte compatibile unul cu altul, dar care relevă, în ansamblu, ce înzestrat cineast a fost Preston Sturges.

Excela la satiră (fapt pe care îl știam din The Great McGinty), avea un haz nebun la compunerea de gaguri fizice (scena urmăririi cu rulota e dezastruos de comică), dar nu îi lipsea simțul dramaticului.

Există o scenă grandioasă prin execuție și înălțătoare prin mesaj, care are loc într-un biserică a negrilor, în care rolurile dintre aceștia și albi sunt inversate într-un mod de o frumusețe dincolo de cuvinte, avându-l în centru pe actorul de culoare Jess Lee Brooks, ale cărui voce și prezență sunt copleșitoare.

Dacă această scurtă lecție de toleranță este impresionantă azi, nici nu pot să-mi imaginez ce impact a avut în anii ’40 și de cât curaj a dat dovadă Sturges, înfățișând așa ceva.

Ca să aveți un termen de comparație, mentalitățile retrograde pe care le-ați văzut în Green Book încă persistau pe la 1960 în SUA.

Și încă un amănunt simpatic:

Există o peliculă mai recentă, în care trei evadați, legați cu lanțuri de picioare (precum deținuții din scena amintită) parcurg propria Odisee într-o Americă a prejudecăților. Este vorba, bineînțeles, de O Brother, Where Art Thou? al fraților Coen, iar titlul este exact al filmului pe care protagonistul din Sullivan’s Travels avea de gând să-l facă după ce se va fi documentat la fața locului.

Față de alte comedii burlești pe care Preston Sturges le-a oferit posterității, aceasta nu este neapărat cea mai bună.

Dar morala ei este neprețuită:

Câteodată, a-i face pe alții să râdă este cea mai nobilă ocupație, pentru că, pentru unii, râsul este tot ce au.

Mai multi, mai bine

More_merrierExpresia de mai sus nu se aplica noului Parlament al Romaniei care a reusit performanta (ideea nu-mi apartine, am auzit-o la televizor) sa faca pana si Casa Poporului neincapatoare.

Ciudat sau nu, exact o situatie similara petrecuta in America din timpul celui De-al Doilea razboi Mondial a generat un film hollywoodian atipic: The More the Merrier (1943).

Atipic in anumite privinte, pentru ca, daca ii rezumi povestea, pare o screwball comedy standard. In Washington e criza de locuinte si trei personaje simpatice (o functionareasa, un ofiter si un pensionar, veteran din Primul Razboi Mondial) ajung printr-un haios concurs de imprejurari sa imparta acelasi apartament. Intre primii doi incolteste inevitabila idila, fertilizata si de batranel, care, mai din intamplare, mai intentionat, ii impinge unul spre altul, in conditiile in care ea e deja logodita cu un tip pedant, insipid, deloc potrivit. Asadar, nimic prea departe de ce facuse Hollywood-ul pana atunci si de ce urma sa mai tot faca.

Caracterul aparte al acestei pelicule e dat de modul cum e infatisata atractia barbat-femeie. In Casablanca, un film contemporan cu acesta de fata, amorul e de asemenea cheia, dar e platonic si idealizat. In The More the Merrier, chimia, feromonii, atractia carnala sunt infatisate mult mai clar, gratie unor interpretari foarte reusite ale lui John McCrea si Jean Arthur, carora li se scurg ochii unul dupa altul inca de la primele contacte vizuale. Partea simpatica e ca nu e nimic imoral in aceasta abordare, ba chiar contextul o face sa para naturala; e perioada de razboi, deci masculii sunt in numar mai mic si, potrivit mecanismului capitalist al cererii si ofertei, sunt la mare cautare.

Exista o scena unica prin senzualitatea ei, dar care se incadreaza in film ca unsa: cei doi sunt pe punctul sa finalizeze o plimbare sub clar de luna, se asaza pe niste trepte, ea ii tot da inainte cu vorbaria care ascunda placerea de a fi cu el; el incepe sa o atinga delicat, pe par, apoi pe obraz, apoi pe mana, apoi ii saruta un obraz, apoi merge un pic mai jos la incheietura gatului… Usor, fratilor, nu va descheiati la camasa, ca nu mai zic si nici nu mai urmeaza prea mult. Am mentionat aceasta scena, ca sa va exprima mirarea si incantarea mea cand am vazut ca intr-un film hollywoodian din anii ’40, cand Codul Hays era in plina vigoare, exista o imagine atat de sugestiva si indrazneata a cuceriri amoroase, incat volumul cu acelasi nume de la Nemira o include sigur, in caz contrar necesitand o reeditare urgenta.

More_merrier2

Cupidonul venerabil care se amesteca subtil in aceasta idila este de asemenea atipic. Corpolent, haios, dar si agasant pe alocuri, personajul lui Charles Coburn influenteaza desfasurarea actiunii intr-un mod foarte uman, nu ca vreun deux ex machina al erosului, ci doar cand i se iveste ocazia de a da un imbold sentimentelor reale, prilejuri in care da impresia ca, daca s-ar fi nascut in Romania, ar fi fost tipul de sforar care, din ’90 incoace, se tot alege in Parlament, ba pe listele unora, ba pe ale altora, ba la redistribuire.

The More the Merrier. Cei 500 si cati or mai fi de parlamentari romani sunt de acord cu asta, pun pariu.

More_merrier3

Daca as fi in locul acestor simpatici amorezi, m-as premia cu o vacanta in Cuba sau m-as aranja cu un sejur in Bahamas.