Americanii le-au mai suflat francezilor submarine

By Iulian in Filme 0 Comment

Acum nu mult timp, s-a iscat scandal mare între Franța și Australia, din cauza unor submarine.

În toată afacerea asta și-a vârât coada și SUA, iar asta mi-a adus aminte că mai fost cel puțin o ocazie când americanii le-au suflat francezilor un submarin.

Este vorba despre legendarul Nautilus al lui Jules Verne, pe care îl regăsim în 20,000 Leagues Under the Sea, ecranizare fastuoasă a romanului omonim, regizată de Richard Fleischer și adaptată scenaristic de Earl Felton.

Producție este o combinație de prelucrare omagială și pervertire tipic hollywoodiană, iar efectul total este de plăcere cu obiecții, pe ici, pe colo.

Povestea este cea bineștiută, în care trei personaje – un profesor universitar (Paul Lukas), asistentul său (Peter Lorre) și un marinar sturlubatic (Kirk Douglas) – care ajung oaspeți-prizonieri ai căpitanului Nemo (James Mason) pe numita ambarcațiune subacvatică.

O distribuție de vis, la care ar râvni orice blockbuster, parțial exploatată așa cum se cuvine. Însă, când îl ai pe Kirk Douglas la apogeul carierei și al condiției fizice, n-ai încotro decât să îi acorzi cât mai mult timp pe ecran, la bustul gol, preferabil, iar energia sa leonină, altfel admirabilă, îi face să pară și mai bătrâni și mai obosiți pe Lukas și pe Lorre.

Cu aerul său care a avut dintotdeauna ceva luciferic, James Mason este la rându-i o alegere inspirată, și ea valorificată în special in prima parte a filmului, când simpla lui imagine cântând la orgă are ceva epopeic. Pe măsură ce acțiunea înaintează, iar luminile și umbrele caracterului său ar trebui să se dezvăluie în tandem, partitura care îi revine acestui extraordinar actor se diluează, iar misiunea pe care declară că și-o arogă coboară spre genuni de patetism.

Citite, aceste neajunsuri par mari, dar, învăluite de realizarea tehnică de excepție a peliculei, trec mai lin prin filtrul minții.

La decenii bune de la realizare, 20,000 Leagues Under the Sea are decoruri și efecte speciale care încă impresionează, întru realizarea scopului pe care însuși Jules Verne și l-a propus – să prilejuiască o aventura lejeră, dar nu superficială, care să dea de gândit din când în când.

Aici, de pildă, avem parte și de filmul că oglindă a perioadei în care a fost făcut. Sursa de energie a submarinului, secret pe care căpitanul Nemo îl apără cu strășnicie, este o străvezie trimitere la cea nucleară.

Suntem în 1954, americanii și rușii s-au pus pe făcut bombe atomice, iar Războiul Rece se întețește.

Din fericire, viziunea sumbră asupra naturii umane a stăpânului submarinului nu s-a adeverit, iar aceste posibil vehicule posibil aducătoare de Apocalipsă au rămas doar pricină de ceartă financiară între mai-marii lumii.

Incurcate sunt caile adevarului

By Iulian in Filme 0 Comment

Filmele americane ne-au proiectat o asa imagine asupra activitatii politiei, incat in momentul cand ajungi sa interactionezi cu organele legii din viata reala, esti crunt dezamagit, cum i s-a intamplat subsemnatului in cateva randuri de-a lungul existentei sale de pana acum.

Detective Story, o pelicula realizata in 1951(!), o perioada in care productiile erau oricum, numai fidele lumii materiale nu, reuseste performanta de a reda o atmosfera de viata politieneasca, daca nu reala, atunci macar autentica.

Interactiunile cu micii gainari, deoarece acestia sunt clientii fideli ai politiei, nu marii corupti, tracasantele operatiuni functionaresti si dramele personale care ii influenteaza in a fi maleabili sau neinduplecati sunt comprimate cu indemanarea-i obisnuita catre William Wyler, care nici macar nu are nevoie de decoruri somptuoase sau uluitoare curse de care pentru a-si demonstra abilitatea de a asambla o poveste consistenta.

O reusita perpetua a acestui mare regizor a fost ca a stors prestatii deosebite de la interpretii sai, iar Detective Story nu se abate de la aceasta linie.

De-a lungul carierei sale, Kirk Douglas a avut roluri mai mari, dar indraznesc sa spun ca nu avut niciunul mai adecvat ca acesta. Energia sa leonina si usor luciferica este intrebuintata la maxim in personajul unui om al legii dedicat, dar care se dezvaluie ca fiind ros de traume trecute si condamnat la o inflexibilitate dezumanizanta.

Exista un moment antologic, in care Douglas rosteste cel mai scrasnit „I love you” pe care l-am auzit vreodata. Nu stiu de ce, dar simt ca ma infior mai mult cand ma gandesc la acesta, decat la figura sa tumefiata din Champion.

Sotie pe ecran ii este eleganta Eleanor Parker, ce pare, initial, o simpla prezenta menita sa feminizeze decorativ o poveste preponderent masculina. Drama ce se adanceste, insa, ii da prilejul sa etaleze niste trairi de o superba diversitate si ambiguitate. O actrita mare, ce merita redescoperita, dincolo de rolul schematic, dar, ce-i drept, memorabil, din The Sound of Music.

Din tot restul distributiei, excelenta fara exceptie, Lee Grant intruchipeaza un personaj care ar fi putut foarte bine sa lipseasca, fara a aduce vreo atingere substantei filmului. Insa rolul sau de femeiusca nu prea bogata cu duhul, pe care a impins-o Aghiuta sa fure o geanta, serveste, precum bufonii lui Shakespeare, la a detensiona tragedia, la a sadi un dram de ridicol intr-o poveste grava si de a ne readuce aminte ca toti suntem muritori si ca toti facem prostii.

Unde mai pui ca tentativele ei de flirta cu unul sau cu altul sunt savuroase.

Detective Story ne spune un mare adevar si anume ca adevarul insusi este mai complicat decat ni se pare.

 

Cinematograful despre el insusi

By Iulian in Filme 0 Comment

bad and beautifulE ciudat si interesant sa constati ca o definitie veritabila a dragostei reiese dintr-un film care nu are un subiect acest simtamant, care, mai mult, e chiar terfelit in desfasurarea sa.

The Bad and the Beautiful este un sirag de trei povesti despre cum un producator fara scrupule se foloseste si raneste un regizor, o actrita si un scenarist, fiecare obiectul unei pretinse afectiuni a personajului principal la un moment dat.

Sub o structura narativa schematica si vadit inspirata de Citizen Kane, regizorul Roberto Rosellini desface invelisul stralucitor al Hollywood-ului si ni-l dezvaluie in toata meschinaria si dezumanizarea lui. Tehnologia si metodele de lucru s-au schimbat, poate, intre timp, insa indraznesc sa cred ca modul de a confectiona un star, lupta pentru fonduri, infidelitatile sau presiunile pentru redactarea unui scenariu raman de actualitate.

Mai mult decat orice, scenele in care diversi actori trec de la gesturi hieratice in fata camerei la unele pline de lehamite in spatele ei ne demonstreaza cat de inrobiti suntem la produsele fabricii viselor si cata diferenta e intre construtele fictive care ne hranesc imaginatia si realitatea deloc glorioasa.

Scenariul e acid tot timpul, spiritual deseori si chiar poetic pe alocuri, iar cuvantul „sex” (filmul e realizat in 1952!) este mentionat de un numar surprinzator de mare de ori.

bad and beautiful3

In ipostaza producatorului amoral si charismatic, Kirk Douglas face unul dintre marile sale roluri. Cunoscut pentru expansivitate si virilitate, le reduce aici turatia, reusind in acel fel sa proiectez un aer de permanenta duplicitate, pe care noi, spectatorii, o simtim, dar partenerii de ecran, nu.

Acestia se disting la randul lor prin interpretari reusite: Lana Turner isi exploateaza o latura non-actoriceasca, aceea de vedeta in afara ecranului, insa compenseaza printr-o puternica manifestare de isterie, intr-o scena de o intensitate aproape palpabil. Walter Pidgeon, un tip altminteri impozant reuseste, la fel ca si protagonistul, sa isi reduca din charisma, tocmai pentru ca figura sa stearsa sa serveasca rolului de contabil lipsit de imaginatie, iar Gloria Grahame e adorabila prin snobism si naivitate in rolul sotiei scenaristului blazat.

bad and beautiful2

Daca elimini pielea de pe un om, imaginea ramasa este dizgratioasa la prima vedere. Si totusi, la o examinare mai atenta, esti fascinat de extraordinarul mecanism care ne permite sa existam si sa ne manifestam.

Avand in titlu cele mai potrivite epitete, The Bad and the Beautiful ne spune acelasi lucru despre Hollywood.

bad and beautiful4

 

Filmand culorile

By Iulian in Filme, Sa privim pictura! 1 Comment

Lust for life1E o sarcina foarte dificila sa redai viata lui Van Gogh (indisolubil legata de opera pe care a plasmuit-o) cu un mediu vizual. Lui Irving Stone i-a iesit in Bucuria vietii, pentru ca jongleaza cu alte mijloace, cu litere, cuvinte, fraze si tot ce decurge din ele. Dar un film opereaza intr-o sfera apropiata de a picturii, iar intensitatea halucinanta a culorilor olandezului e greu de egalat. Unde mai pui ca, precum un aisberg, viata sa si-a derulat teribila inclestare in interior, iar faimoasele gesturi din exterior, precum taiatul urechii sau certurile cu Gaugain n-au fost decat expresii ale acesteia.

In atare conditii, Lust for Life e un film care trebuie privit cu ingaduinta, pentru ca e un demers ingrat, dar care reuseste aproximativ. Povestea o urmeaza pe cea a romanului lui Irving Stone, cu aceleasi omisiuni (necesare, de altfel) sau accentuari care au caracterizat o alta ecranizare a unui roman al acestuia, The Agony and the Ecstasy.

Regia lui Vincente Minelli penduleaza intre didactic si pictural; exista o preocupare constanta de a prezenta amanunte din lucrarile lui Van Gogh, fie prin peisaje mai apasat luminate, fie prin personaje discret plasate in colturi de cadre. Pentru un cunoscator mediu al operei olandezului e o placere sa ii regasesti pe doctorul Gachet (Everett Sloane, intr-un rolisor scurt si de efect), pe Pere Tanguy sau pe zuavii din Arles. Altminteri, tot acest periplu are fie efectul scontat, de a deschide apetitul pentru arta, fie pe acela de a da impresia de supraincarcare.

Lust for life2

Kirk Douglas nu ar parea cea mai inspirata alegere pentru rolul principal, dar, cu tot aerul de star macho de care nu s-a putut dezbara niciodata, acest mare actor gaseste o cale sa redea un spirit chinuit si entuziast, care nu isi gaseste locul pe lume si care isi afla refugiul in pictura. Ce spuneam la inceput despre filmul per ansamblu se aplica si lui, ba chiar aceasta indulgenta nu mai e necesara cand Van Gogh al lui Kirk Douglas imparte scenele cu Paul Gaugain al lui Anthony Quinn.

E ceva colosal in aceste minute cand doi extraordinari artisti ii reinvie pe alti doi. Sunt momentele de gratie ale peliculei, cand Lust for Life sau Bucuria vietii se transforma din metafora in realitate.

Viata e un privilegiu de care trebuie sa ne bucuram in orice moment.

Paul Gaugain (Omul cu boneta rosie) - tabloude Van Gogh

Paul Gaugain (Omul cu boneta rosie) – tablou de Van Gogh

Van Gogh pictand floarea-soarelui - tablou de Gaugain

Van Gogh pictand floarea-soarelui – tablou de Gaugain

Tensiune fara impuscaturi

By Iulian in Filme 1 Comment

Dincolo de pacatele lacomiei si trufiei, cele care i-au dus in situatia nasoala de azi, americanii au o calitate: folosesc orice context ii macina sufleteste si scot filme excelente. Vietnamul si-a tras partea lui de capodopere, globalizarea adusa de Internet a inceput deja sa dea roade prin The Social Network si ce sa mai vorbim de Razboiul Rece.

Tocmai din acea indelungata perioada de tensiune vine un extraordinar thriller intitulat Seven Days in May. Nemultumiti ca un viitor tratat cu sovieticii ii va lasa expusi unui eventual atac surpriza din partea acestora, sefii armatei americane, in frunte cu un foarte charismatic Burt Lancaster, planuiesc o lovitura de stat impotriva presedintelui (interpretat de Fredric March), un tip deloc popular si un pic demagog. Kirk Douglas, colaborator al capului complotului, afla de tainica operatiune printr-un concurs de imprejurari si, desi impartaseste oarecum opinia superiorului, hotaraste ca datoria fata de tara este mai presus de toate, dezvaluind temerile sale putinilor apropiati ai presedintelui (intre care si un senator bun prieten cu Dionisos, interpretat de Edmond O’Brien).

Desi The Manchurian Candidate este indeobste considerat capodopera regizorului John Frankenheimer, indraznesc sa spun ca abilitatile sale de a crea o atmosfera tensionata, prin unghiuri de filmare, scene taiate la fix si lucruri care raman nespuse ating in cazul de fata desavarsirea.

Ca si in celalalt thriller, il ajuta enorm prestatiile actoricesti. Inalt, aratos, calm, Burt Lancaster reuseste din nou (dupa The Sweet Smell of Success) sa contureze un personaj negativ remarcabil, cu exceptia ca acum nu mai e monstrul absolut, ci un om cu anumite convingeri, poate gresite, dar carora le este fidel.

Fredric March, un extraordinar actor al anilor ’30-’40, demonstreaza ca a reusit sa se adapteze exigentelor tot mai mari ale cinematografiei si intruchipeaza personajul cu cea mai variata gama de trairi si trasaturi sufletesti: teama, indoiala, furie, dibacie.

La polul opus se afla, surprinzator, Kirk Douglas. Obisnuit sa fie centrul atentiei si al peliculelor in care a jucat, Douglas, desi avand personajul care pune in miscare filmul prin actiunile sale, este cel mai retinut in exprimare si pare nu a avea decat rolul de a-i pune in valoare pe ceilalti. Un merit pe care i-l gasesc, totusi, este ca aceasta retinere este asumata, constienta, de parca virilul actor ar fi inteles ca nu intotdeauna poti fi cel dintai.  Ava Gardner, in rolul unei femei ranite in dragoste si prinsa in nemiloase intrigi masculine, este cea care profita cel mai mult de placiditatea partenerului si ofera cateva momente sublime in care intelegi ca, pe langa mari conflicte geopolitice, lumea mai e compusa si din marunte suferinte sufletesti.

Edmond O’Brien, care mie unuia mi-a adus aminte de Viorel Hrebenciuc, pentru cei cat de cat pasionati de pseudo-politica romaneasca, adauga savoare filmului prin defectele fatise (darul suptului, lene, viclenie) sub care se ascund insa calitati indiscutabile: umor, bun simt si, mai presus de toate, loialitate.

Seven Days in May are un aer foarte teatral, dar asta nu stanjeneste deloc caracterul sau de film de suspans. Dimpotriva, il imbogateste, ii da un aer de drama universala, ingredient indispensabil pentru supravietuirea unei creatii in timp, chiar si dupa ce contextul care a generat-o s-a stins.

A vedea un thriller ca acesta e ca o iesire in natura cu cortul: te lipsesti de cateva inlesniri aduse de tehnologie si te bucuri de o placere pura.

 

De ce iubim femeile (pe bune)?

By Iulian in Filme 4 Comments

Linda_Darnell,_Jeanne_Crain,_Ann_Sothern_Letter_to_3_Wives(1949)Camilo Jose Cela spunea intr-una din cartile sale ca femeile si barbatii se urasc din fire si nu se pot intelege decat in pat.

Exista cel putin o dovada ca se inseala: A Letter to Three Wives. Un mare cineast, Joseph Mankiewicz, deci barbat, scrie si regizeaza acest film in care patrunde cu o admirabila subtilitate in meandrele sufletului feminin, fara a  denigra sau acuza, ci asa cum a facut Caragiale cu personajele sale: iubindu-le, in ciuda tuturor defectelor.

Cea mai curtata femeie a unui oras de provincie isi anunta trei prietene printr-o scrisoare ca a fugit cu sotul uneia dintre ele; aceasta teribila stire declanseaza anamneza fiecareia, care cauta in amintiri momente care sa ii dea motive sa isi faca griji ca tovarasul de viata e cel in cauza.

Flashback-urile prelungite dezvaluie personalitatile personajelor si natura relatiilor dintre sot si sotie. N-are sens sa le categorisesc eu aici, nu va spun decat ca fiecare dintre cupluri ofera enorm din punct de vedere al studiului psihologic, totul la acel nivel rafinat in care inteligenta se impleteste cu umorul.

Va aduceti aminte ca spuneam ca finalul din Bubba Hotep este pe locul III in topul celor mai frumoase pe care le stiu? E nevoie sa refac acel top, pentru ca finalul din A Letter to Three Wives a sarit dintr-o data pe locul I!