Încăpățânare sau credință?

By Iulian in Filme 0 Comment

Des hommes et des dieux este ambivalența însăși.

Este lent, dar este și tensionat.

Este spiritual, dar este și foarte uman.

Este precis localizat geografic, dar și universal.

Sunt semnul ambivalenței stă și povestea din această peliculă.

Într-o zonă muntoasă și aspră a unei Algerii cuprinse de frisoanele fundamentalismului, călugării francezi ai unei mânăstiri trapiste, dedicați comunității necreștine din care fac parte, primesc tot mai multe semnale că extremiștii islamici le-au pus gând rău.

Unii dintre ei se sperie, alții își văd credința întărită. Unii vor să plece, alții să rămână. Nicio reacție nu seamănă cu alta.

Și atitudinea sătenilor este ambivalentă. Unii dintre ei se tem pentru viața celor pe care, deși de altă religie, au ajuns să-i considere de-ai lor.

Alții, atinși de ideile venite de departe, încep să-i privească precum niște intruși.

Cu multă precizie cinematografică și fără a se grăbi deloc, regizorul Xavier Beauvois construiește această dramă a ambivalenței, fără a dori să impună vreo morală, preocupat fiind mai mult de fidelitatea ritualică.

E multă atenție acordată practicilor călugărilor trapiști, iar scenele recurente ale cântecelor lor devin un fel de imn al rezistenței împotriva unei lumi în veșnică și nu neapărat benefică schimbare.

Din distribuția aleasă inspirat se remarcă figurile veteranului Michael Lonsdale și Lambert Wilson, actor pe care îl știm îndeobște din roluri răutăcioase, dar care aici vădește o superbă serenitate.

Deși tragic în formă Des hommes et des dieux are și ceva reconfortant în substanță.

Orice om se teme.

Orice om poate conviețui cu ceilalți.

Orice om are nevoie de ceilalți.

Unde dragoste e, Matrix nu e

By Iulian in Filme 0 Comment

N-am avut niciodată vreo mare pasiune pentru universul Matrix.

Am văzut fiecare dintre filmele trilogiei mai degrabă dintr-un fel de cinefagie, decât din vreo adeziune la mitologia pe care a plăsmuit-o.

Nu neg însă imensa influența stilistică și tehnică pe care prima peliculă, în special, încă o exercită asupra peisajului cinematografiei, iar, în timp, am ajuns să apreciez modul cum mitul peșterii al lui Platon a fost răsucit și exploatat de Lana și Lilly Wachowski.

Ca urmare, The Matrix Resurrections venea cu o suspiciune planând asupră-i – că este încă o tentativă de a mulge o vacă grasă odinioară.

Nu mică mi-a fost surpriza plăcută de a constata că acest film nu este pentru o nouă generație de adulatori, ci pentru oamenii mari care erau convertiții de odinioară, acum trecuți prin diverse experiențe de viață și expuși unui Matrix care se strecoară insidios în viața de zi cu zi, manifestat în Facebook, Instagram, Netflix, TikTok și restul liotei de alte platforme.

Precum Tarantino în Once Upon a Time… in Hollywood, Lana Wachowski (lucrând de data această singură, iar motivul este o explicație în sine pentru existența peliculei) lucrează pe două fronturi aparent ireconciliabile – utilizează cadrul narativ și acumulările anterioare, dar le și subminează, le deconstruiește, le parodiază, parcă aruncându-ne în față propria naivitate de a le fi luat în serios.

Aș avea destule exemple pentru a această a doua direcție, dar cel mai elocvent mi se pare noul Morpheus. Față de gravitatea sentențioasă (și memorabilă, ce-i drept) a lui Laurence Fishburne, avem ipostaza funky a lui Yahya Abdul-Mateen II, care i-a iritat peste poate pe habotnici, dar care pe mine, unul, m-a ghidat amuzat exact către ieșirea din noul Matrix.

Restul distribuției a constat în interpreți care nu s-au împiedicat de povara trecutului și au jucat cu aplomb, cu mențiuni pentru dinamica Jessica Henwick și pentru Lambert Wilson, un actor pe care te poți baza oricând să facă treabă excelentă chiar și dintr-o apariție episodică.

Neo al lui Keanu Reeves este bine implantat în sistemul nervos al mentalului colectiv, iar încă de la prima reclamă a The Matrix Resurrections m-am mirat văzându-l așa hirsut și cu aerul de Diogene cinicul care l-a consacrat în ultima vreme. Ipostaza asta servește de minune rolului chinuit care îi revine, iar placiditatea-i atât de des criticată e încă un atu în acest sens.

Forța cosmică inevitabilă care îl conduce către reuniunea cu Trinity a lui Carrie Ann-Moss este raza de lumină omenească într-o lume tehnologizată, exagerat de familiară nouă.

Unde dragoste e, nimicul nu mai e.

Iar mașinile nu sunt neapărat rele, depinde de noi cum le folosim.

Beneficiind de efecte speciale reușite, aduse la zi fără nimic strident, The Matrix Resurrections e un vrednic secundat al lui Dune: Part One în a ne aduce aminte că nu canapeaua de acasă, oricât de confortabilă ar fi, ci sala de cinema este lăcașul în care se nasc visele și se produc revelațiile.

De ce?

Pentru că acolo nu ești singur.

E chestie de traducere, Bibicule!

By Iulian in Filme 0 Comment

În Seven Psychopaths al lui Martin McDonagh, un personaj, iritat că se vorbește prea mult în timpul unei scene destinate împușcăturilor, exclamă:

Are we making French movies now?

M-am delectat cu replica asta în multe momente ale filmului Les traducteurs, pentru că, da, francezii bavardesc mult, chiar și când au suspans de rezolvat.

Altminteri, ideea, execuția și desfășurarea narațiunii cinematografice realizate de Régis Roinsard (care e și co-scenarist) sunt antrenante și gâdilă plăcut intelectul.

Pentru a asigura lansarea mondială a ultimei părți a unei trilogii de mare succes, un editor lipsit de scrupule (Lambert Wilson) închide traducători din diverse țări într-un buncăr cu de toate, combinate.

Din păcate pentru el, un hacker amenință să scurgă pe Internet întreg conținutul romanului, dacă nu i se plătește o recompensă.

Făptașul nu poate fi decât unul dintre ei.

Dar cine?

Și ce îl mână în acțiunile lui?

La acest impecabil cadru agathachristian se adaugă farmecul multilingvistic al distribuției, expresie a caracterului ei multicultural.

Faptul că personajul dintr-o țară este jucat chiar de un actor de pe acele meleaguri este un frumos omagiu adus unității în diversitate la care a ajuns lumea noastră.

Misterul care ni se dezvăluie treptat e întreținut mai degrabă din bagheta regizorală și mai puțin din scenariu.

Sunt prea multe răsturnări de situații pe care logica le poate lăsa ușor în offside.

E și prea multă filosofie a traducerii și a raportului între a crea și a recrea.

Și mai e și foarte inegala pondere a suspecților, precum și a interpretărilor pe care le propun.

Bineînțeles, n-ai cum să nu remarci nurii Olgăi Kurylenko, dar, dacă e vreunul care reușește să se ridice deasupra schematismului sau apăsării expresive, acela e fără doar și poate Merovingianul Lambert Wilson.

Cu o fizionomie aparte, al cărei pitoresc este sporit de dicția impecabilă, el este de fapt protagonistul luciferic prin care deslușim urzeala narativă și prin care filtrăm disperarea crescândă a atotputernicului care își vede succesul scurgându-i-se printre degete.

Ce, de ce și cum i se întâmplă nu vă spun, pentru că am un principiu solid și nu mă abat de la el.

Suspansul e un bun universal și cine îl năruie pe al altuia e un bou.

Dar vă dezvălui, totuși, ceva:

Cărțile îți pot salva viața.