N-am avut niciodată vreo mare pasiune pentru universul Matrix.

Am văzut fiecare dintre filmele trilogiei mai degrabă dintr-un fel de cinefagie, decât din vreo adeziune la mitologia pe care a plăsmuit-o.

Nu neg însă imensa influența stilistică și tehnică pe care prima peliculă, în special, încă o exercită asupra peisajului cinematografiei, iar, în timp, am ajuns să apreciez modul cum mitul peșterii al lui Platon a fost răsucit și exploatat de Lana și Lilly Wachowski.

Ca urmare, The Matrix Resurrections venea cu o suspiciune planând asupră-i – că este încă o tentativă de a mulge o vacă grasă odinioară.

Nu mică mi-a fost surpriza plăcută de a constata că acest film nu este pentru o nouă generație de adulatori, ci pentru oamenii mari care erau convertiții de odinioară, acum trecuți prin diverse experiențe de viață și expuși unui Matrix care se strecoară insidios în viața de zi cu zi, manifestat în Facebook, Instagram, Netflix, TikTok și restul liotei de alte platforme.

Precum Tarantino în Once Upon a Time… in Hollywood, Lana Wachowski (lucrând de data această singură, iar motivul este o explicație în sine pentru existența peliculei) lucrează pe două fronturi aparent ireconciliabile – utilizează cadrul narativ și acumulările anterioare, dar le și subminează, le deconstruiește, le parodiază, parcă aruncându-ne în față propria naivitate de a le fi luat în serios.

Aș avea destule exemple pentru a această a doua direcție, dar cel mai elocvent mi se pare noul Morpheus. Față de gravitatea sentențioasă (și memorabilă, ce-i drept) a lui Laurence Fishburne, avem ipostaza funky a lui Yahya Abdul-Mateen II, care i-a iritat peste poate pe habotnici, dar care pe mine, unul, m-a ghidat amuzat exact către ieșirea din noul Matrix.

Restul distribuției a constat în interpreți care nu s-au împiedicat de povara trecutului și au jucat cu aplomb, cu mențiuni pentru dinamica Jessica Henwick și pentru Lambert Wilson, un actor pe care te poți baza oricând să facă treabă excelentă chiar și dintr-o apariție episodică.

Neo al lui Keanu Reeves este bine implantat în sistemul nervos al mentalului colectiv, iar încă de la prima reclamă a The Matrix Resurrections m-am mirat văzându-l așa hirsut și cu aerul de Diogene cinicul care l-a consacrat în ultima vreme. Ipostaza asta servește de minune rolului chinuit care îi revine, iar placiditatea-i atât de des criticată e încă un atu în acest sens.

Forța cosmică inevitabilă care îl conduce către reuniunea cu Trinity a lui Carrie Ann-Moss este raza de lumină omenească într-o lume tehnologizată, exagerat de familiară nouă.

Unde dragoste e, nimicul nu mai e.

Iar mașinile nu sunt neapărat rele, depinde de noi cum le folosim.

Beneficiind de efecte speciale reușite, aduse la zi fără nimic strident, The Matrix Resurrections e un vrednic secundat al lui Dune: Part One în a ne aduce aminte că nu canapeaua de acasă, oricât de confortabilă ar fi, ci sala de cinema este lăcașul în care se nasc visele și se produc revelațiile.

De ce?

Pentru că acolo nu ești singur.