lenny abrahamson | Caiet de insemnari

adam and paul Cand mai auzi despre cate o vedeta care a murit de la o supradoza de narcotice, incepi sa-ti pui intrebari asupra motivelor: doar avea tot ce-si dorea, nu? In Adam in Paul, astfel de intrebari existential nu-si au rostul: cei doi protagonisti sunt prosti. Ma rog, unul e mai prost ca altul, insa amandoi sunt sub linie, oricum.

Asta nu inseamna ca realizarea cinematografica este proasta. Dimpotriva, este un fel de docudrama bine decupata (regizorul Abrahamson, cel care ne-a facut Room, vadea mana buna de atunci) si decent jucata despre efectele mizerabile ale drogurilor asupra fiintei umane si a relatiilor cu societatea si cu ceilalti.

Peripetiile celor doi urmeaza practici obisnuite ale celor care vor sa evite sevrajul si au ajuns pe fundul sacului: milogeli, tentative de talharire (scena cu baiatul prilejuieste cele mai amare senzatii dintr-un film si asa amar), furtisaguri mai mult sau putin reusite. Toate acestea ne conduc prin zone sordide ale Dublin-ului si par aproape neverosimile, insa naturaletea cadrelor si lipsa de concesie fata celorlalte exemplare umane infatisate (nu foarte de soi, la randul lor) nu te lasa ca privitor sa te instalezi prea mult in confortul fictiunii. Mai razi din cand in cand, insa, cand muschii zigomatici revin in pozitia initiala, increderea in omenire e cu o,00001% mai mica.

Exista o scena cu mare incarcatura amuzant-patriotica pentru noi romanii; nu va spun despre ce anume e vorba, dar v-o semnalez, ca poate o ratati, cum ar fi fost cazul meu, daca nu m-ar fi tras cineva de maneca.

Nu stiu de ce, dar nu ma pot hotari asupra unei incheieri moraliste, asa ca va las cu un citat despre droguri din minunatul Love Actually:

Kids, don’t buy drugs! Become a rock star and you’ll get them for free!

adam and paul2

room1

Aceasta este pelicula care va da castigatoarea de Oscar pentru rolul principal feminin. Nu o sa spun numai eu, ci cohorta de premii care au insotesc deja pe Brie* Larson.

Dupa vizionare, afirm cu simt de raspundere ca prima ora din Room e cea care ii aduce premiul, iar pentru restul n-ar strica sa il scoata pe micutul Jacob Tremblay la o inghetata babana la a mai tare gelaterie de la Hollywood, pentru ca ingenuul, dar foarte expresivul copil tine filmul, care pana atunci avusese tensiune si substanta, sa nu alunece prea rau pe panta melodramei.

Intre bucata de actiune care se desfasoara inauntru si cea care se desfasoara in afara e o fractura de consistenta pe care o atribui scenariului. Inteleg, insa, ca poate aceasta a fost intentia celor care l-au scris, sa redea un paradox al naturii umane: incarcerata si asuprita, se dovedeste a fi mai puternica decat cand beneficiaza de libertate.

room2

Si pentru ca tot vorbim de interioare, exista o scena care are loc in masina, o scena esentiala pentru derularea actiunii, o scena care m-a entuziasmat prin dramatismul si inteligenta ei. Spotlight mi-a redat admiratia fata de jurnalistii de investigatie, iar aici doar cateva minute au reusit performanta de a-mi aminti de ce le datoram respect oamenilor legii.

Desi face uz de unele tuse cam prea groase, regia lui Lenny Abrahamson e precisa in a reda evenimentele prin ochii copilului, cu uimirea si candoarea care le filtreaza. Din nou mi se pare inspirata comparatia cu Spotlight, desi aici totul e la un nivel mai redus, mai intim.

Room este expresia unui fenomen imbucurator: filme mici care se strecoara in competitia de la Oscar.

* Mi se pare o coincidenta simpatica faptul ca in articolul anterior ma declaram incantat de branza Brie.

room3